Societate

articolul anterior articolul urmator

Retorica sărbătorilor

0
27 Dec 2018 10:12:38
Andrei Pleşu

Cu trei-patru ani în urmă, comentam, exasperat, unele noi „tehnici“ de a elabora mesaje vesele sau „nobile“ de Crăciun. Între timp, lucrurile au evoluat în aceeaşi direcţie. Prin urmare, şi exasperarea (creştinească totuşi...) rămîne valabilă. Reiau, deci, textul, fără să-mi fac cine ştie ce iluzii...

Articol preluat din Dilema Veche

În fiecare an, e obligatoriu să dăm, de sărbători, o probă de talent şi sensibilitate. Măcar de Paşte şi de Crăciun. Trebuie să dăm mesaje calde, „inspirate“, subtile, dulci sau hazoase, aşa încît destinatarul să-şi dea seama cu cine are de-a face, să audă sunetul distinct al personalităţii noastre, cu întregul ei nimb de originalitate. Am mai spus-o: prefer, în asemenea situaţii, textul simplu, cinstit, consolidat prin tradiţie: „Hristos a înviat!“, „Crăciun fericit!“, „Un An Nou bun!“ etc. Sau, dacă nu, o „compoziţie“ strict personală, valorificînd emoţional dimensiunea privată, unică, a relaţiei cu „beneficiarul“. Cum se încalcă, de obicei, această regulă?

Mai întîi prin expedierea mesajelor „colective“. E soluţia birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică şi atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ şi le trimiţi unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ş.a.m.d.

În ce mă priveşte, nu răspund acestui tip de mesaj. Nu pentru că am orgoliul de a nu fi o firimitură dintr-un inventar alcătuit cu toptanul, ci pentru că nu mă simt vizat direct şi pentru că e inechitabil să fac un efort individual pentru a răspunde unui „apel“ care se adresează unei grămezi. Înregistrez actul de „bunăvoinţă“, dar nu mă obosesc să dau reply.

O altă „soluţie“, tot mai prizată în ­Occident, este aceea a aşa nu­mitelor „Jackie Lawson e-cards“. Să nu se supere cei cîţiva prieteni care recurg la această variantă. Mă bucură întotdeauna să primesc un semn de la ei. Dar, în sine, procedeul mă plictiseşte. Sînt obligat să văd un filmuleţ de animaţie drăgălaş, cu Moşi Crăciun, îngeraşi, brăduţi, păsărele, căţeluşi şi ursuleţi, pe un fond muzical tandru sau zglobiu, pentru ca abia la sfîrşit să pot citi mesajul propriu-zis şi să pot răspunde. Mi se ia mai mult timp decît sînt dispus să dau pentru a savura un asemenea obiect artistic...

În sfîrşit, o a treia „soluţie“, aproape necinstită din punctul meu de vedere, este alegerea unei urări „tari“, de pe diverse site-uri care s-au hotărît să-ţi uşureze viaţa. Răsfoieşti cîteva zeci sau sute de versiuni şi ţi-o însuşeşti pe cea care ţi se pare mai „fină“, mai „duioasă“, mai „haioasă“, mai potrivită. Propunerile sînt de tot soiul: de la obosita formulă „Sănătate, că-i mai bună decît toate!“ pînă la peisagistica hiperglucidică de genul „Pe la geamuri cad steluţe, / Iar pe foc sînt sărmăluţe, / Iar bradul e la locul lui, / Moşul e la treaba lui, / Să ne fie nouă bine, / Iaca şi Crăciunul vine. / Crăciun fericit!“. Se poartă umorul echivoc („Să primeşti cadouri frumoase, decorate cu fundiţe şi Daniela Crudu să-ţi fie una dintre Crăciuniţe“ sau „Căţeluş cu păru’ creţ, / Să ai jeepu’ în coteţ / Şi o vilă cu piscină / Andreea Marin ca vecină, / O lopată pentru bani / La Anu’ şi la Mulţi Ani!“), umorul pe teme „la modă“ („În deplin consens cu încălzirea globală, îţi urez un călduros Crăciun fericit!“) sau umorul năprasnic, viril-binevoitor („Lovi-te-ar trenul fericirii, trăsni-te-ar fulgerul iubirii, cădea-ţi-ar în cap un sac cu bani şi un bilet cu la mulţi ani!“). Dau bine „înţelepciunile“: „...din cînd în cînd să faci apel la raţiune sau măcar să-i dai un bip“. Nu lipsesc „amuzante“ puneri în scenă („Moş Crăciun bate la uşă, / Scoate mîna din mînuşă...“ sau „Sărbători fericite şi un brad cît mai frumos. / Să vină Moş Crăciun cu un Ferrari şi să plece pe jos“). Recunosc, se poate întîmpla să dai şi peste glumiţe ceva mai reuşite („Crăciunul este acea perioadă minunată în care te gîndeşti la toţi cei dragi şi... la ce mărime poartă la pulover!“ sau „În ziua de Crăciun, cînd te îndopi cu porc şi sarmale şi n-ai timp nici să suspini... eu am să-ţi aduc aminte că nu e bine să consumi excesiv sare, zahăr şi grăsimi“). Dar chiar şi în astfel de cazuri, meritul tău de „autor“ e anulat din plecare: eşti un simplu intermediar între angajaţii site-ului şi „andrisant“. Adică nu eşti nici destul de bun ca să inventezi ceva pe cont propriu, nici destul de şmecher ca să-ţi ascunzi „sursele“.

O ultimă observaţie: majoritatea mesajelor care circulă de sărbători manevrează mai curînd apetiturile de „fericire“ terestră şi „bunăstare“ materială ale oamenilor, cu vagi şi convenţionale aluzii la registrul simbolurilor religioase. Sărbătoarea e orientată spre „chef“, sentimentalism şi reuşită „lucrativă“. Riscul e să constaţi că, de fapt, lumea nu prea ştie ce sărbătoreşte. Altfel, la capitolul veselie stăm binişor. În ciuda faptului... În pofida situaţiunii...

P.S. Pe de altă parte, o sumedenie de patrioţi şi „mistici“ riguroşi au apărut, de curînd, pe piaţă, pentru a protesta morocănos împotriva urării „Felicitări de sezon!“ („Season’s Greetings!“), ca fiind încercarea Occidentului păgîn de a submina urarea religioasă printr-una profană. Apologeţii cu pricina ar face bine să se informeze şi să fie mai potoliţi. „Season’s Greetings!“ nu e o invenţie de ultimă oră şi nu evacuează formulistica creştină a sărbătorilor. Creştinii de pretutindeni continuă să facă urări de Crăciun şi de Paşte. Dar cum, de Anul Nou, în lumea globală de azi, se trimit urări binevoitoare şi celor care sînt de alte religii, s-a recurs – mai demult – la această formulă, care include, fără a exclude pe nimeni. Pe scurt, dacă un co-religionar îmi trimite „Felicitări de sezon!“, gestul lui mi se pare deplasat. Dar dacă eu trimit unui prieten turc, indian sau japonez o urare de „Crăciun fericit!“, decizia mea e la fel de deplasată. În rest, „echidistanţa“ urării „neconfesionale“ poate fi, uneori, e drept, prea politically correct, după cum şi vînturarea frazeologiei confesionale poate fi ipocrită sau direct vidă...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro