„Rezistenţa prin cultură“ ― denumirea postdecembristă a laşităţii intelectualilor

Din nefericire, pentru imensa majoritate a românilor, deţinuţii politici, care au reuşit să REZISTE flămânzi, chinuiţi de frig şi de mizerie, bătuţi, umiliţi şi frânţi de muncă, în puşcăriile comuniste, unde au stat nevinovaţi, unii chiar şi 18 ani, nu reprezintă nimic în lupta anticomunistă.

Ei n-au mai fost eroi, ei nu şi-au mai riscat viaţa (nici chiar acei care au murit!), ei nu s-au mai jertfit. Deţinuţii politici nu încap în memoria românilor, ei nu au parte de respectul mulţimii, ci de indiferenţa ei ― de aceeaşi indiferenţă de care, de altfel, au parte şi martirii Revoluţiei din '89. Pentru români sunt importanţi acei care au „REZISTAT PRIN CULTURĂ” şi prin TĂCERE, acei care au stat în arestul poliţiei două ore (unii dintre ei turnători la Securitate) ori acei care şi-au „riscat viaţa”, stând închişi în casă 3-4 zile (cică „arest la domiciliu”). Aceştia abia intră în sfera de interes a mulţimii spectatoare. Ei sunt adevăraţii eroi, ei sunt eliberatorii, ei sunt martirii, ei sunt acei care au „luptat împotriva comunismului”. Dar nu toţi, ci numai acei care, după '89, s-au instalat social bine, au ocupat funcţii, sinecuri, şi-au angajat, pe bani mulţi, tot la stat, rudele, familiile, prietenii, s-au îmbogăţit cu bani publici, au făcut averi din afaceri cu statul („anticomunism”, nu glumă!), au tras sfori bugetare etc. Ce dacă una şi ce dacă alta, la o adică?

Oare cui i-o fi aparţinând această sintagmă stupidă, prin care s-a tot încercat, din '90 încoace, forţându-se adesea limitele indulgenţei publice, justificarea atitudinii intelectualilor faţă de regimul comunist: „rezistenţa prin cultură”? „A fi rezistat prin cultură” dinaintea opresiunilor, abuzurilor, umilinţelor, violenţelor etc. e ca şi cum ai spune că, în vreme ce hoţii îţi spărgeau casa şi-ţi agresau familia, tu răsfoiai „curajos” paginile unei mari opere literare, filosofai neclintit de jur-împrejurul sufletului, căutându-l de ouăle nemuririi, îţi scriai sârguincios memoriile, încondeiai acribios tot ceea ce vedeai pentru a le lăsa moştenitorilor o „dârză” cronică a familiei, îţi puneai „stoic” papionul la gât şi plecai la teatru, la operă ― adică „te opuneai”, „luptai”, „rezistai”. Răzvrătire prin implozie? Oare ce revoltă o mai fi şi asta, şi cât „curaj” îţi trebuie s-o declanşezi?

În realitate, aşa-numita „rezistenţă prin cultură” nu e decât o scornire care frizează absurdul, prin care unii, mai ales acei care doresc să fie asimilaţi de mase ca „disidenţi”, ca „frondeuri”, încearcă să-şi mascheze impasibilitatea, obedienţa, făţărnicia, laşitatea. „Rezistenţa prin cultură” este denumirea disimulată „livresc” a laşităţii unor intelectuali, pe cât de insolenţi, pe atât de ridicoli, care râvnesc parodic socluri de martiri. La plăcinte, înainte, la război, „rezistăm prin cultură”! În această cheie, chiar şi sprintena frică a iepurelui, şi zgomotoasa tăcere a peştelui, şi machiavelicele târcoale ale vulpii, şi nedefinita smerenie a boului, toate, şi încă altele, se pot numi îndârjit, fără rest, „rezistenţă prin cultură”.

Chiar şi astăzi, sunt atâţia care încă „rezistă”, pe bani publici, pioşi prin cultură, fiindcă nu poţi şti niciodată cum se schimbă cei de la putere ― şi... trebuie să „rezişti”...