Rolul educaţiei într-o societate ipocrită

Deşi nu se întâmplă foarte des să fii încântat de trecerea anilor, faptul că am trecut de mult de vârsta la care să fiu procupat de intrarea la liceu sau de examenul de bacalaureat îmi dă un sentiment de uşurare. Pentru că nu mi-aş dori o secundă să fiu în pielea acestor copii sau adolescenţi, la ora marilor decizii, având în faţă spectrul unei societăţi de o ipocrizie fără margini.

În timp ce părinţii şi cei apropiaţi, cu responsabilitate îi îndeamnă pe tineri să ia în serios educaţia, fundaţia pe care se clădeşte o viaţă de calitate din toate punctele de vedere, societatea îi bombardează, prin toate canalele media, cu o imagine a reuşitei în viaţă în care educaţia nu pare să constituie un avantaj, ba dimpotrivă.

Nu există zi în care să nu aflăm povestea - evident, de succes - a unui îmbogăţit peste noapte, numit generic „om de afaceri”, despre care nimeni nu poate spune cum a ajuns să acumuleze atâta avere şi care îşi face un titlu de glorie în a sublinia faptul că studiile pe care le-a făcut nu au ajuns nici la nivelul ultimei clase de liceu.  Câteodată se ambiţionează, reuşind ca prin minune nu doar să treacă bac-ul, dar să devină student cu acte în regulă, ca să arate lumii că dacă vrea, poate obţine orice. Nu de puţine ori analfabetul nostru se implică, nu-i aşa, şi în politică, ajungând să ocupe funcţii importante în statul român. Dacă totuşi preferă discreţia, „garantează” o turmă de politicieni, care după ce prind frâiele puterii sunt gata să-i pună la picioare o ţară întreagă.

Tinerele sunt îndemnate să devină profesoare sau doctoriţe, în timp ce zi de zi se preling pe ecran toate paparudele pământului, care evident nu au nicio meserie, singura lor calitate fiind de consoartă a unui om de afaceri ca cei de mai sus, ori au impresia că vocea lor sună bine prin soft-ul de la calculator. În orice caz, zi de zi ne arată cum trebuie să stai trei ore la sală, alte trei la salonul de înfrumuseţare şi alte trei la plajă, ca să arăţi bine. În timpul ăsta, profesoarele şi doctoriţele despre care ipocrit ne aducem aminte din când în când trăiesc lunar din banii de sală al paparudei. Mai apare câte o emisiune în care ne lamentăm cât de nobile sunt aceste profesii, cât de mult trebuie să munceşti pentru ele şi cât de umilitor este să trăieşti la limita subzistenţei. Şi când vine vorba să facem ceva concret, să spălăm umilinţa, toată lumea dă bir cu fugiţii, în frunte cu politicienii.

Şi atunci când ai o societate atât de ipocrită, care stoarce lacrimi pentru oropsiţii ei - de regulă, oamenii educaţi! - în timp ce, în realitate, nu ştie cum să promoveze mai bine scursura prelinsă din perpetua tranziţie (spre ce?, aş întreba eu), îmi dau seama cât de dificil este pentru aceşti copii să decidă şi pentru părinţi să-i motiveze.