România mea bună
0
Am făcut febră musculară de la atâta râs. Mă dor fălcile, mă dor muşchii abdominali şi îmi este teamă că fie Maria, fie Ana, fie Andy o să deschidă gura din nou şi o să leşin de durere. M-aş ruga de Oane să mai tragă un dans, dar au adormit, aşa că mă rog de Vlad să povestească ceva, că el are umorul unei cizme. Se face dimineaţă în Deltă şi mă simt acasă într-un fel care îmi umple sufletul.
La telefon e Florin şi îi tremură vocea rău când îmi spune că a câştigat Totonel locul doi pe ţară la street-dancing. Sar ca un ţăcănit în sus de bucurie şi strig împreună cu el până răguşesc. Îmi dau seama că lumea din jur - sunt în pauză la o întâlnire de fiţe - se uită la mine ca la un nebun. Intru înapoi în sală şi o prietenă mă întreabă de ce plâng. Habar nu aveam că îmi pot curge lacrimile de bucurie.
Tocmai i-am tras una la gioale lui Piţurcă. Didi şi Belo, care sunt în echipa mea, râd ca apucaţii în timp ce Ganea se strâmbă şi Vlădoiu ţipă din toţi bojocii că e liber. Panduru e un domn şi ne ajută pe amândoi să ne ridicăm. Nea Gigi Mulţescu dă pase cu doi din puştii din Ferentari amândoi cu părinţi în puşcărie. Mergem la masă, unde Didi serveşte copiii şi apoi vine la adulţi cu o sticlă de pălincă. Ne spune două poveşti cu Tibi Csik de ne bagă sub masă de râs. Câteva luni mai târziu, în alt aeroport, deschid telefonul şi citesc că a murit. Mă bufneşte plânsul. Un domn în vârstă mă recunoaşte, se opreşte lângă mine şi mă întreabă ce am. Îi spun printre sughiţuri. Mă ia în braţe, stă cu mine până mă liniştesc şi abia apoi îşi vede de drum.
Am o idee cam trăsnită şi un pic riscantă. Vreau să îmbrac prim-ministrul României într-un tricou cu un mesaj dur împotriva rasismului. În mod clar nu o să-l ajute deloc la partea de popularitate, dar ar fi un semnal pe care niciun alt prim-ministru nu a îndrăznit să îl dea. Dacian zâmbeşte, îmbracă tricoul, facem o fotografie şi apoi mă ia în braţe. Are o întâlnire superimportantă care începe în două minute, aşa că fug repede din birou. Am impresia că merg pe nori.
Vin direct de la aeroport. Simt furia în gât, căci tocmai am aflat că Iordache a dat Ordonanţa 13. E aproape 12 noaptea şi e frig. Sunt în rolul de diplomat, aşa că îmi îngheaţă curul. Pe la 1 şi jumătate, îmi dau seama şi că nu îmi mai simt picioarele de frig. În jurul meu sunt o bună parte dintre oamenii pe care îi admir. Vlad, acelaşi Vlad din Deltă în urmă cu cinci ani, dârdâie cu entuziasm lângă mine. Înjurăm cu patos.
E cald în casă şi eu sunt obosit frânt. Fiu-meu explorează cu interes biblioteca şi remarcă faptul că proprietarul are cam aceleaşi gusturi ca ale mele. Suntem la Braşov, în casa unuia dintre oamenii care mă inspiră prin normalitatea lui. Ne-a fost profesor de ski şi ne-a lăsat casa pe mână. Fiu-meu glumeşte şi zice că ar trebui să recunosc că nu m-am gândit vreodată că un senator al României o să-şi lase casa pe mâinile unui ţigan. Râd cam strâmb, nu de alta, dar e cam greu să îţi vezi propriile prejudicii.
Restaurantul e minunat. Chelnerul ne aduce meniurile; sunt haioase şi pe spatele lor este un text genial al scriitorului meu român favorit, Andrei Pleşu. Ne servesc atent, iar mâncarea este minunată. Casc gura la poveştile invitatului meu şi simt că sunt cât se poate de răsfăţat de soartă. Simt privirile curioase ale celor din restaurant şi îmi reamintesc cu oarecare recunoştinţă povestea mamei despre un meniu accidental, 100% bio, producţie proprie şi norocos, când eram pici. Spun şi eu o poveste din copilărie. Domnul Pleşu râde lângă mine.
Sunt aproape 80 de copii la teme în Ferentari. Sunt undeva la 70 de voluntari care lucrează cu copiii. Afară e frig, dar alţi şase voluntari gătesc pentru copii. Simona e celebră pentru ceea ce scrie şi emisiunile de pe la TV şi verifică pe rând sănătatea copiilor şi ne face lista celor care au nevoie de şampon antipăduchi. De dimineaţă am primit un reminder de la Facebook că acum patru ani făceam acelaşi lucru. Recunosc practic toţi copiii din poză când fac prezenţa. Mă gândesc că nu mi-am imaginat vreodată că vor fi atât de mulţi oameni buni şi deştepţi în jurul meu şi că vom reuşi an de an să acoperim nevoile pentru copiii din ghetou.
E sâmbătă noaptea şi Simona se ceartă cu Chiru că nu-ştiu-ce nu este perfect. Funcţionarii de la guvern ne cred duşi cu capul şi abia aşteaptă să plecăm, căci nu ne potrivim standardelor politicii româneşti, chiar dacă ne pupă în fund cu tot felul de apelative de „iexcelenţe”. Ambele sunt nişte puştoaice deştepte foc şi obsedate de muncă şi binele altora. Simona mă întreabă obosită şi un pic furioasă de ce zâmbesc aşa. Simt că ar merita o declaraţie despre cum mă inspiră ambele şi că le-aş dona un rinichi sau plămân, dar mă abţin. Prefer să par tâmp decât patetic.
Regret acum asta.
Sunt foarte îndrăgostit de România. E o iubire cu spume şi câteodată mă irită cum nu mă poate irita nimic altceva. Nu am fost nicăieri mai fericit şi mai amărât ca aici. Mama, ţigancă, este nu numai cel mai încăpăţânat, dar şi cel mai patriot român pe care îl ştiu. Oamenii cei mai dragi mie şi cele mai multe Vasilici, Olguţe şi Grapine tot aici sunt. Cei mai buni profesionişti şi cei mai darnici oameni pe care îi cunosc sunt tot români şi cu mulţi mă văd adesea prin Ferentari ajutând copiii din ghetou. Ei echilibrează cu brio toţi Pleşoienii, Codrinii, Nicolicii şi alţii de prin politica noastră.
România e mai bună decât a fost vreodată. Da, avem destui ticăloşi, dar nu cred că ne vom putea întoarce la perioada când Clujul îl alegea repetat pe Funar ca primar sau când Năstase şi Vanghelie erau tartorii României. O ducem mai bine decât a dus-o oricare altă generaţie de români.
Sigur, România e departe de a fi raiul pe pământ, dar în mod sigur nu este locul tuturor nenorocirilor aşa cum e prezentat din când în când de televiziunile noastre isterice. România suntem noi, aşa că depinde de cât de mult bine facem fiecare individual şi nu cât de mari sunt aşteptările noastre de la ceilalţi. Nu cred că România se va face mai bine cu gargară, prezenţă la defilări, pomeni sau pupături de moaşte ci mai degrabă cu decenţă, hărnicie şi bunătate manifestată prin ajutorul celor care au nevoie. Nu se va face bine că e centenar, ci pentru că marea noastră majoritate vom decide că binele comun merită şi un pic de sacrificiu.
La mulţi ani!
Se încarcă comentariile...
