România ciuruită a preşedintelui Traian Băsescu

«E un fleac: i-am ciuruit» Traian Băsescu

Scriu aceste rânduri sub rezerva, foarte redusă, că Traian Băsescu ar mai putea pierde alegerile prezidenţiale. Nici măcar posibila invocare a unor fraude de către Mircea Geoană şi ai săi nu cred că va însemna altceva decât un alibi temporar pentru estomparea iritării, umanamente legitime, produse de ratarea unei victorii ce păruse lejer adjudecată. Intrată într-un neaşteptat ralenti, ghilotina descăpăţânării dlui Băsescu a alunecat spectaculos în direcţia contrară, iar din coş, livid, dar cu acelaşi zâmbet circumstanţial, tigva dlui Geoană a ajuns să contemple paradisul unde a dănţuit o noapte. În politică, deşi nu numai, deprinderile bunului-simţ îmbie învingătorul la o reverenţă simbolică faţă de cel învins. Cu atât mai mult un asemenea gest era cuvenit la capătul unei lupte în care numai un milimetric vârf de lance a adus biruinţa dlui Băsescu. Preşedintele a optat pentru un alt mesaj adresat celor ce reprezentau cealaltă jumătate de Românie: „E un fleac: i-am ciuruit".

Cu ochii cârpiţi de nesomnul unei nopţi bezmetice, o jumătate de ţară afla că tocmai a fost găurită, ca un infractor periculos, de plumbii fostului şi viitorului ei preşedinte. Gustul cel mai amar lăsat mie de atitudinea dlui Băsescu, altfel spontan salutată de curtenitoarele elite de care s-a însoţit, a fost acela că preşedintele nu se poate schimba. E inapt sau nu doreşte să priceapă o iotă dintr-un joc democratic pe care l-a câştigat prin merite incontestabile, dar l-a înjosit încărcându-l de prea multă dependenţă de construcţii machiavelice, de populisme grosiere şi de desconsiderarea unor reguli elementare impuse de cavalerismul disputelor electorale civilizate. Dl Băsescu ia startul într-o cursă de cinci ani lăsând în urmă o Românie ciuruită. A vorbit mereu, fâlfâind tricolorul, doar de România sa şi de „poporul (său) român": „Singurul meu partener pentru turul doi este poporul român", avertizase dl Băsescu. Celălalt popor, poporul român neromânesc, a fost inamicul său asumat, într-o logică politică în mod natural îmbrăţişată de masa susţinătorilor săi: cine nu e cu noi este împotriva noastră. Un principiu ce a făcut carieră mai ales într-o perioadă condamnată oficial, împreună cu întregul regim comunism, de dl Băsescu.

Nu vreau să adumbresc victoria dlui Băsescu: şi-a dorit-o, s-a bătut pentru ea cu o motivaţie pe care n-am simţit-o la fel de incisivă la dl Geoană, şi-a doborât rivalul conform strategiei sale ce va face cu siguranţă istorie: pe ultima turnantă, în ceasul al 12-lea, împingând un piept în faţa unui adversar prea devreme euforizat de aparenţa unui succes ce avea să-i scape printre degete. Alături de Mircea Geoană, dl Băsescu a dat valori apocaliptice acestei campanii în care s-au pompat bani cu nemiluita. Misiunea d-lui Băsescu a fost întrucâtva uşurată de momentele de panică suferite de Mircea Geoană în această atmosferă de război total în care a fost atras de iscusinţele tactice ale contracandidatului său. Dl Băsescu se poate socoti foarte norocos pentru că arareori te întâlneşti în campaniile electorale cu catastofala inoportunitate a vizitei dlui Geoană la Sorin Ovidiu Vântu. Ca recompensă că n-a dat-o afară din casă, soacra dlui Geoană ar fi fost foarte inspirată dacă îşi ţinea acasă ginerele în acea noapte în care acesta ştia că este ţinta unor sofisticate scanări. Dacă pe dl Geoană îl aşteaptă, eventual, doar o execuţie capitală pe linie de partid, problema dlui Băsescu pare infinit mai complicată: a tăiat România în două şi va fi constrâns să încerce să refacă întregul înjumătăţit prin acte violente - sfâşiere, sfârtecare, căsăpire. Îl aşteaptă o operaţiune foarte grea pentru că remarcabila sa ispravă electorală este consecinţa unei riscante divizări a cetăţenilor în buni şi răi. Cei buni l-au purtat spre triumf. Va trebui însă să-i recupereze pe cei răi, umiliţi şi refugiaţi prin toate cotloanele României lor ciuruite.