România, Grădina Maicii Domnului

Este vremea chindiei, iar o sutană neagră coboară lin, formele unui X6 negru şi lucios, prelungindu-şi căderea într-o pereche de Berluti uşor lustruiţi, peste care timpul, pe semne,  nu a dat mult pământ.

Îşi mângâie uşor barba căruntă în liniştea mirosului de brad, lângă o veche biserică de lemn din munţii Bihariei, alături de doi vlăstari ce îngână încet o vecernie.

De mai sus, coboară un părinte cu o Dacie 1310 plină de curechi. Se opreşte şi cu respect îl onorează pe fericit, apoi umil pleacă în zgomotul cătreţului motorizat, parcă uitat de timp, pe crestele plouate ale Apusenilor.

Mai sus poate fi doar un exerciţiu de imaginaţie a ceea ce astăzi reprezintă maniheist BOR, pentru cei mai mulţi români. Poate doar o parte de adevăr, însă cu singuranţă cel puţin o interogaţie despre parteneriatul sau rivalitatea dintre BOR şi statul român modern.

Într-o mare măsură, controversa din jurul BOR este legată de bani, de la reacţia ulcerală faţă de lăcomia şi opulenţa unor preoţi sau a înaltului cler şi până la reacţia laică, dură a celor care consideră că statul nu ar trebui să ia bani pentru a-i da spre credinţă şi care contestă stilul tradiţional autarhic şi „moşieresc” al BOR.

Utilitatea spirituală a Bisericii nu este măsurabilă în patru editoriale şi trei emisiuni televizate. Este mai amplă dezbaterea, mai complexă, fiind vorba despre o opţiune de dezvoltare culturală ce pune în balanţă interesul individual al contribuabilului versus interesul public şi care la final ne propune o întrebare şi mai încuietoare: Cum şi cine stabileşte care este interesul colectiv şi care sunt criteriile luate în considerare?

Un ateu poate fi nemulţumit de faptul că din banii săi se întreţin forme de spiritualitate, la fel cum şi un neiubitor de fotbal poate fi oripilat de investiţiile în stadioane. Sigur că mulţi alţii fac coadă la Moaştele Sfintei Parascheva sau pe arenele ţării încurajându-şi echipele favorite.

Într-un astfel de context, interesul meu individual substituindu-se celui colectiv ar putea fi considerat o formă de catahris...

Chiar şi în aceste condiţii, unele sondaje de opinie arată că BOR se află la un minim al cotei sale de încredere şi că legitim trebuie să depăşim axioma ortodoxismului în istoria României, privind treptat spre viitor şi întrebându-ne unde trebuie trasată linia de demarcaţie dintre stat şi biserică.

Aveam 14 ani în mai 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea vizitând România, ne spunea că ţara noastră este „Grădina Maicii Domnului”, ulterior recitând în româneşte, în Bucureşti şi la Roma, „Rugăciune către Maica Domnului”, de Mihai Eminescu. Şi sigur că nu făcea rabat de la tradiţia bisericii noastre,  suferinţa românilor şi a preoţilor noştri care au oficiat slujbe sau au luptat pe front cu crucea-n mână.

Au mai trecut 14 ani de la acea vizită istorică şi sincer mi-aşi fi dorit o schimbare, o relativă acomodare a BOR cu modernismul.

14 ani, timp în care această instituţie nu a învăţat că este de ordinul smereniei şi a solidărităţii creştine, dacă nu, măcar a bunului simţ laic, cetăţenesc, să semneze un comunicat de presă în care să-şi exprime regretul faţă de moartea unui enoriaş la Moaştele Sfintei Parascheva, în braţele credinţei, printre părinţii cu sutanele negre sau pentru neplăcerile provocate de slaba organizare a acestor pelerinaje, uneori parcă voit aglomerate pentru a arăta măreţia instituţiei... 

Poate că mulţi vor da cu bota şi vor răstigni din nou instituţia, încurcând credinţa cu slujitorii săi, precum părinţii noştrii uită că rostul bisericii este râul vieţii, construcţia credinţei în suflete, şi nu ferecarea între zidurile mitropoliilor, la fel de scumpe, precum acei Berluti, uşor lustruiţi şi negrii.

România este „Grădina Maicii Domnului” prin miile de bisericuţe pierdute în satele româneşti, pline de tradiţie şi seninătate, prin preoţi parteneri ai comunităţii, prin veşnicia  născută la sat, precum spunea Lucian Blaga, nu în birourile patriarhului.

Vecernia din noaptea lungă a munţilor Apuseni continuă încet, cu cântec de tulnic, liber şi prizonier sub înseratul cer.

Liberi de credinţă sau liberi de obiceiuri învechite, de opacitatea uneori inexplicabilă a BOR, recurenţii acestor tradiţii au dreptul la supărări, chiar şi în grădina Sa, atunci când biserica uită de cumpătare pentru trufie sau prestanţă socială.