România inaparentă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mergând câteva zile la Iaşi, mi-am întâlnit vechi prieteni. În ciuda bucuriei noastre, conversaţia avea parcă un ton ciudat, pentru mine. Am înţeles mai tîrziu că acesta venea din absenţa a ceva constant la Bucureşti, anume actualitatea politică şi surescitarea din jurul ei. Nu că problemele lor nu erau aceleaşi ca ale mele, de la gropile din caldarâm la birocraţie şi lefuri penibile.

Lipsea însă furia noastră, obsesia TV, grija de-a prinde „ultimele” veşti care nu sunt de fapt decât comentariile altora la veştile ajunse la ei primii. Căci nimeni la Bucureşti, în afară de DNA, nu produce veşti, toţi ceilalţi doar le comentează. Furia noastră nu vine atât din faptul că un politician, sau cutare om de afaceri, este descoperit corupt, ci din faptul că el ne-a furat, în plus, teama sau respectul pe care i l-am acordat fără să-l merite. Aflăm abia atunci c-am respectat de fapt doar un rol, un costum, sub care nu exista decât o marionetă manevrată de alţii, ca la teatrul de copii. Înşelaţi de aparenţe, am rămas aceiaşi imaturi ca în copilărie. De ce noi suntem mereu fraierii şi ei mereu deştepţii?

Exact de furia asta a mea ieşenii păreau că nu suferă, deşi motive poate aveau. O anumită linişte, toleranţă, sau numai o nepăsare la prezent şi la ultimul scandal, îi făcea să-mi spună doar că, uite, în clădirea Univesităţii de Medicină de acum a fost în secolul al nouăsprezecelea Universitatea din Iaşi, ba chiar acolo, la geamul acela, îl vezi, a lucrat ca bibliotecar Eminescu.  

Junimea încă trăieşte, auzeam şoptindu-mi zidurile şi piaţa din faţa lor. 

La Bucureşti, dimpotrivă, doar prezentul ne trăieşte. Ritm rapidisim, modernitate sau conştiinţă politică mai acută, implicare mai mare, responsabilitate? Totuşi ştirile, de la B1 la Antena 3, ajung, aceleaşi, în toată ţara. Unde-i diferenţa? Oamenii? Dar şi la Bucureşti sunt oameni care privesc doar seriale chinezeşti şi la Iaşi sunt partide, probabil şi certuri, politice. Unde este diferenţa?

Ea nu priveşte capitala şi provincia, cum se crede din perioada interbelică, deşi Cezar Petrescu diferenţea între „capitala care ucide” şi „târgurile unde se moare”. România nu este unitară şi nu a fost niciodată, cum nici alte ţări n-au fost, de-altfel. Totdeauna, nu numai după 1945, cum doar credea Guy Debord, o parte a societăţii a făcut spectacolul actualităţii pentru ceilalţi. Altă dată te înghesuiai să vezi arderea pe rug a devianţilor sau îţi denunţai vecinul sub comunism că ascultă „Radio Europa liberă”; acum, ajuţi DNA să descopere ce mai învârte şeful. Este adevărat, atunci nu te puteai apăra, acum da, deşi avocatul bun costă mult, şi şansa de-a te salva ţi-o calculezi în bani, dacă-i ai. Totdeauna, o parte din societate a trăit accelerat, furios, sau „responsabil”, altele nu, indiferent dacă prima se numea Bucureşti şi altele Iaşi, ori Braşov, sau Sibiu.

Diferenţa este de fapt între România care se vede, cea care face spectacolul şi apare în el, şi România inaparentă, uneori bună, alteori nu, spectatoare tăcută, uneori, tragică, poate, dar nu trăcănitoare. Este ea încă cea „tradiţională”, văzută ca esenţă a naţiunii de unii, ca periculos imobilă, de alţii? Toţi ziariştii, eseiştii sau sociologii români importanţi au vorbit de cele două Românii, modernistul deplângând sau ironizând pe cea tradiţionalistă, şi invers, de la Rădulescu-Motru, sau Lovinescu, la  Alina Mungiu şi Gabriela Adameşteanu. La fel au făcut spaniolii, de la Ortega y Gasset la Juliá Santos, sau Eugene Weber şi atâţia alţii despre cele două Franţe. Ei şi?    

Evaluarea obiectivă a acestor Românii diferite este imposibilă. Fiecare o face, dacă o face, pentru sine, şi trăieşte în consecinţă. Disperarea care mă cuprinde în faţa lumii degradate care a luat locul ´României mele´, cel puţin la televizor, îmi spuneam la Iaşi, este disproproţionată. Această lume degradată nu este singura Românie existentă. Nu pentru că Iaşul este în sine ´mai bun´ decât Bucureştiul, ci pentru că mulţi oameni de acolo, precum unii prieteni de-ai mei, trăiesc în continuare în altă Românie decât cea, încărcată de ´zgomot şi furie´, în care trăiesc eu. Nu propăvăduiesc, filosofic, nepăsarea, nici, politic, dezangajarea. Vreau numai să spun că există încă multe alte Românii în care oamenii trăiesc normal, nu se fură unii pe alţii, nici nu se mint atât, şi fac multe lucruri bune.

Nu sunt poate „fericiţi” – cine este? – dar sigur nici disperaţi nu sunt de degradarea din jur. O ignoră.

Tot întrebându-mă unde este România inaparentă, am trăit un moment, la Iaşi, în timpul unui mic recital de poezie ce se desfăşura, decent şi cu umor, vizavi de Biblioteca Centrală Universitară, condus de un om cu totul deosebit, pentru mine un spirit al locului, Lucian Vasiliu. Stăteam, ca ascultători, cu spatele la statuile voievozilor moldoveni, masive, cam convenţional sculptate, ce-i drept, aşezaţi pe postamentul lor. Nu le mai vedeam din faţă, ca altădată, întrebându-mă ce rost puteau avea în „lumea noastră” ci, curios, priveam această lume din locul lor. Locul din care privim schimbă locul privit. Nu putem să ne întoarcem în trecut, dar avem, ca şi ceilalţi, un trecut, poate mai greu vizibil într-un oraş de câmpie, precum Bucureştiul, decât cele din deal şi munte, ca în alte părţi ale României. Esenţial este să privim prezentul dintr-un loc mai înalt, măcar simbolic, dacă nu la propriu. Esenţial este ca noi să fim acolo, şi noi să fim altfel. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite