România, ca o mare casă de toleranţă

Umorul e, fără îndoială, nedrept, nesolidar, impudic uneori, întristător de-a binelea alteori şi ştim asta chiar fără să fi citit vreodată despre sursele comicului sau despre originea umorului în literatură şi aiurea. Dar uneori umorul e pur şi simplu nedrept, discriminator, sexist, fără nicio noimă. Pedepsitor şi meschin. Inutil şi greţos.

Pedepsitor şi meschin. Inutil şi greţos.  O mostră de astfel de umor este topul “Bunăciunilor din liceele din Cluj”, top întocmit şi  promovat în Gazeta de Cluj. Sintetic, un top  care are drept miza desemnarea titlului de PIŢIPOANCĂ ELEVĂ din LICEELE din Cluj (scris aidoma în textul original).

Nu o să mă întreb dacă jurnaliştii care au moşit, la o şedinţă de redacţie, acest top s-au gândit vreo secundă, printr-un exerciţiu de empatie mai degrabă decât de imaginaţie, ce înseamnă să publici pozele unor eleve de liceu, poze postate de aceste tinere pe pagina personală de Facebook, deci asumate cumva în mica agora a online-ului? Ce presupune, deci, să-ţi inviţi cititorii să voteze „bunăciunea anului?” asigurându-i, totuşi, că fetele sunt majore. Cât umor trebuie  să ai ca jurnalist încât să îţi treacă prin minte un top al “bunăciunilor din liceele din Cluj? Şi, în sfârşit, ce tip de umor trebuie să ai încât să numeşti nişte eleve de liceu, nişte femei în devenire, “bunăciuni”? Pentru că despre umor este vorba, înţeleg.

Autoarea articolului, Ionela Filip, este, tautologic, femeie - dacă  nu e cumva  vreun nom de guerre, pentru că nu am avut curiozitatea de a verifica. Nimic surprinzător, e o femeie care a înţeles în teorie şi în practică ce înseamnă sexismul şi misoginia. O femeie care găseşte de cuviinţă să gloseze despre acest top astfel: “20 de fete în peste 60 de fotogafii care îţi vor face mai mult bine decât vrei”.  Sigur, probabil intuieşte efectele taumaturgice ale acestor fotografii. Pe lânga cele priapice, evident. 

Mai mult, fiecare “candidată” are o prezentare scurtă, inspirată vag din freestyle-ul rapperilor care îşi ofensează  reciproc mamele. Despre una dintre aceste tinere, autoarea notează :”Înaltă, picioare lungi, păr superb, cu un abdomen cu pătrăţele şi  cu o faţă de îngeraş”(...) Îi plac masinile BMW scumpe, în care se şi pozează şi se tot pozează. Îi plac blănurile pe care le îmbrăţişeaza când se pozeaza şi are ce alt telefon decât IPHONE”.  Dacă prima parte a descrierii concurează, probabil, prezentările de pe orice site de videochat sau de masaj cu sau fără finalizare, partea a doua spune mai multe despre autoare decât despre candidată. Faptul că liceana are un smartphone suprins, cum altfel, decât într-un selfie în oglindă, e evident o informaţie albă. Liceana are un smartphone. Bine, şi? Ce mai probabil nu are un Flaubert în poşetă, dar nu e cea mai mare vină din lume. Cel mai probabil, are mişcări de felină, e mai sigură pe feminitatea ei decât pe o axiomă matematică, face „poze cu botic” şi e printre cele mai populare fete ale ale liceului. Chiar şi în numărul de like-uri adunate pe Facebook. Dar, la fel de previzibil, e o liceană care se adaptează darwinist generaţiei ei şi lumii. O lume în care o jurnalistă crede de cuviinţă că nişte tinere femei pot fi incluse într-un top al bunăciunilor. Şi care, cu umor infantil şi meschin, invită cititorii să voteze piţipoanca liceului.

Nu stiu cine va câştiga această bătălie, care dintre liceenele din acest top va ieşi învingătoare în final. Nu ştiu nici dacă întoarcerea la un alt tip e construcţie a feminităţii mai e posibilă sau măcar e dezirabilă. Dacă nu cumva facem tot posibilul să amputăm feminitatea completă, asumată în tacere şi educată să fie respectată şi preţuită. Şi care se auto-preţuieşte, în fond. Dacă nu cumva ne străduim în fel şi chip să condamnăm o generaţie întreagă de tinere femei doar pentru că aşa au înţeles să îşi definească feminitatea. Sau dacă nu cumva alimentăm fricile şi nesiguranţele lor, pe de-o parte, dar şi ale celor care aleg un alt tip de feminitatea, devenită anacronică şi inadecvată acum. Dacă nu cumva, prin umor ori prin pasivitate, exploatăm şi obiectualizăm exteriorul unor tinere femei numindu-le „bunăciuni”.

Ştiu, însă, precis că un astfel de top aduce un deserviciu imens unei generaţii întregi şi vulgarizează feminitatea în sine. Vinde femei, finalmente. Şi, dacă era „nu ne vinem ţara” s-a încheiat ori e pe cale să se încheie, era „nu ne vindem femeile” ar fi  trebuit să înceapă de ceva vreme.