Romii - promotori ai folclorului românesc?

"Bă', voi ţiganii, aveţi muzica în sânge". Degeaba explic tuturor ca, în baza analizelor medicale, sângele meu nu are în componenta şi celule cantacioase, ca ei o ţin pe a lor. Unul dintre articolele viitoarei cărţi despre robia romilor, tratează fix acest subiect. Mihai Lukacs, absolvent de CEU, ne provoacă sa înţelegem mii de familii de romi a fost obligat sa se ocupe de îndeletnicire pentru câteva sute de ani.

Pentru cei care vor sa aprofundeze aceasta discuţie, fac o invitaţie pentru 6 decembrie la Cluj, unde, în sălile de curs de la Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative si ale Comunicării din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai am ales sa provoc studenţii sa gândească ce ar fi folclorul romanesc fără lăutarii romi înrobiţi. Ce ar fi fost muzica romanească (populara) actuala fara Vindereu, Barbu Lăutaru, Zavaidoc, Dona Siminica, Grigoraş Dinicu, Ion Voicu, Maria Lătăreţu, Gabi Lunca, Romica Puceanu, Ion Dragoi s.a.m.d. Acest scenariu naşte întrebarea dacă romii au fost păstrătorii muzicii lor identitare sau mai degrabă promotori ai folclorului romanesc?

Sper ca scrierea lui Mihai sa ne ajute sa înţelegem mai bine acele vremuri:

În contextul revoluţiei de la 1848, dezrobirea romilor era legată de reforma agrară, sclavul rom fiind reprezentat în numeroase instanţe prin imaginea lăutarului, aşa cum scria Ion Ionescu de la Brad în Pruncul Român din 1848:  „Din o greşeală a întocmirii, oare cuvine-se să ne adresăm la mijloacele de a produce: scripca este instrumentul lăutarului, pământul este instrumentul clăcaşului; să emancipăm acum pe aceşti doi producători şi să vedem ce va eşi: ieai scripca de la lăutar, ieai pământul de la clăcaş, şi atunci nici unul, nici altul, nu se va mai puté hrăni întru sudoarea feţii sale”^[1].

Făcând parte din rândul vătraşilor, categoria de sclavi majoritară, lăutarii formau un grup aparte, aşa cum observă Viorel Achim, deoarece lăutăria era o profesie rezervată exclusiv sclavilor romi.^[2] Muzica în ţările române este iremediabil legată de aceşti sclavi lăutari, menţionările muzicienilor din epocă fiind legate de documentele care vorbesc despre sclavii romi.^[3]

Primele menţiuni ale muzicienilor din ţările române apar în documentele din secolul 16, referitoare la vânzarea sau dăruirea de sclavi romi (în 1558, la Bucureşti, Mircea Vodă Ciobanul îl dăruieşte pe Ruste lăutarul vornicului Dingă din Moldova iar în 1565, vornicul Dingă cumpără de la Barcan, comisul Valahiei, pe preţ de 4000 de aspri, o sumă de sclavi romi, printre care şi Tâmpa lăutarul^[4].

Pentru Nicolae Bălcescu, în redarea triumfală a intrării lui Mihai Viteazu în Alba Iulia,  o imagine promovată intens de istoria oficială atât în istoria şcolară, reprezentări artistice romantice dar şi în filme proletcultiste, lăutarii sunt prezenţi în această imagine simbolică în construcţia unei identităţi naţionale cu tonuri romantice: „O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn. Apoi venea o mulţime de boieri şi ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi.“^[5] Treptat, lăutarii dispar din descrierea imaginată de diverse surse a unui moment crucial în construcţia naţiunii române.

Tarafurile de lăutari sclavi se dezvoltă foarte mult în secolul al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea oraşelor, ocupând un rol din ce în ce mai important la ceremoniile cu caracter religios (nunţi, botezuri, înmormântări), dar şi la sărbători laice sau de protocol, care aveau rolul de a arăta măreţia stăpânului (aniversări, praznice etc.). La întoarcerea domnitorului de la Constantinopole, se obişnuia ca la popasul de la Văcăreşti să fie aşteptat de mitropolit, boieri şi un mare alai în care era prezent şi un taraf de aproximativ de cinci sute de lăutari, toţi cei existenţi în Bucureşti.^[6]

Ion Ghica dă o serie de detalii importante despre Ţara Românească în perioada 1812-1818, şi nu evită menţionarea lăutarilor din epocă: „Arta era lucru necunoscut. În tot Bucuresciu nu se aflau decât un singur piano şi o harpă. Musica aparţinea lăutarilor şi cântăreţilor de la biserică.”^[7] Aceşti lăutari erau prezenţi în toate oraşele mai mari sau târgurile ţărilor române, fiind la dispoziţia stăpânilor la orice oră. În miezul nopţii, taraful şi lăutarii era obligaţi să cânte pentru fetele de care boierii erau ataşaţi sentimental, dând voce dorinţelor stăpânilor. Sunt consemnate cazuri în care fetele se îndrăgosteau de vocea din stradă şi de cuvintele rostite de un sclav rom, fiind decepţionate la vederea stăpânului care nu putea fi asociat cu cuvintele de dragoste. De asemenea, taraful noaptea în stradă era asociat cu prezenţa boierului îndrăgostit, grupul fiind nedespărţit. Taraful care cânta în cerdacul casei fetei de măritat era de multe ori doar o diversiune, în timp ce boierul se afla de fapt în camera fetei. Versurile romanţelor cântate de sclavi porneau de la o poveste de iubire a boierului, dar erau adaptate, versificate şi puse pe muzică de lăutari. De asemenea, lăutarii erau cei responsabili cu păstrarea cântecelor din tată-n fiu, mult timp după ce povestea de iubire murise.

Amintirile lui Radu Rosetti ne dau mai multe detalii privind relaţia dintre boier şi sclavii săi lăutari: „N-am auzit ca un boier să fi luat el vreodată scripca în mână sau să fi încercat să moaie inima iubitei prin accentele glasului său. Suspinurile jucau un rol foarte însămnat în aceste cântece de inimă albastră, dar totdeauna ieşeau din piepturile arămii ale ţiganilor. Când boierului i se părea că un suspin ar da mai multă putere cântecului zis de lăutar, el şoptea acestuia: „Oftează, cioară“, iar dacă i se părea că suspinul nu este destul de adânc, poroncea, cu glas tot supus, dar mai aspru: „Oftează mai tare, cioară!“ Acel lux cumplit în slugi costa pe boier foarte puţin.“^[8]

Versurile de iubire nu s-ar fi păstrat fără concursul lăutarilor, iar aceste cântece de lume au fost adunate în anumite situaţii de boierii-pionieri ai poeziei premoderne, aşa cum erau boierii Văcăreşti (în special Alecu şi Nicolae, fii lui Ienăchiţă), mari amatori de cântece lăutăreşti. Ei au preluat şi paternitatea cântecelor, cu toate că versurile poveştilor lor erotice erau modificate şi puse pe muzică de lăutarii din subordine. Considerat primul autor de romanţe şi cântece de lume, clucerul Alecu Văcărescu, a adunat la sfârşitul secolului al XVIII-lea pe hârtie cântecele lăutarilor şi chiar şi-a eliberat cobzarul din sclavie. Aceste cântece de lume sunt publicate mai târziu de Anton Pann şi intens circulate.^[9]

În acest context vitreg, boierul Dinicu Golescu a înfiinţat în 1818 una din primele şcoli de muzică, condusă de Ferlendis, la care predau lăutari. Urmându-i exemplul, alţi boieri înfiinţează şcoli de muzică. Printre aceştia, clucerul Alecu Nicolescu este cel care organizează o bandă-şcoală sub conducerea lăutarului Cocoratu formată din şase sclavi romi. Cei şase băndaşi cântau la 15 instrumente diferite: cei trei chitarişti cântau atât la chitară cât şi la naiul fixat la cravată prin mişcarea capului la stânga sau la dreapta, iar alt lăutar cânta la mandolină şi la nai prin aceeaşi metodă. Al cincelea lăutar cânta  la pirostrii şi flaut, iar al şaselea dovedea un maxim de agilitate, având legată la genunch o tobă, la celălalt genunchi talgere, la piept un fluier iar pe cap o căciulă cu zorzoane şi clopoţei, mânuind toate instrumentele simultan. De petrecere de anul nou din 1820, cele două orchestre s-au întâlnit în casele boierului Dinicu Golescu, producând un spectacol rememorat de cei prezenţi peste mulţi ani.

Alex Negruţi, publica în Convorbiri literare o amintire a copilăriei sale legată de un sclav rom, Vasile, care pe lîngă rolul de vătaf al moşiei, era şi lăutar:

„Când se punea să zică din scripcă, toată curtea se aduna roată împrejurul său.  Ariile sentimentale erau ascultate cu emoţiune, iar când esecuta un Allegro sau un Presto, toată ţigănimea se prindea de mână şi începea să joace, sau, dacă stăpânii erau acasă, îşi mişcau, cel puţin, picioarele pe loc după măsura musicii. Ceasurile libere fiind, mai ales, acele când boerii se odihneau după amează, se intâmpla ca, musica lui Vasile să împiedice pe bunicul meu de a dormi sau să-1 deştepte din somn. Atunci acesta eşia, mânios, în cerdac şi ocăra straşnic pe musicant.

Odată el î1 ameninţă cu bătaia: „Să ştii, măi ţigane, că, dacă mă trezeşti din somn, am să pun să te bată la scară“. Într-o zi, pe când Vasile cânta iar, deşi pianissimo, fiind sigur că nu se aude sus, noi, copii, ascultam împreună cu toată curtea, de-odată bunicul esă afară, în cerdac, să răpede pe scări, în curte, smulge scripca din mâinile lui Vasile, o isbeşte de un stâlp al cerdacului, făcându-o ţănduri, apoi se urcă iute pe scări înapoi, mormăind, prin dinţi: „Mi-i mai cânta tu de acum cioară spurcată!“ Bunica, ce venise în cerdac după dânsul, pentru a-l potoli, îi zise atunci încet şi cu ton de mustrare, „dragă, de ce ai făcut asta?“ Când, de la bunic, a cărui faţă încruntată ne speriase, ne îndreptarîm privirile spre Vasile, văzurăm pe figura acestuia palidă şi schimbată, două lacrimi curgeau încet pe obrajii săi. Deşi copii, inţeleserăm că durerea sa trebue să fi fost nemărginită. Scena aceasta, m-a impresionat mult, şi adese ori, m-am gândit, mai târziu, că bietul Vasile, ar fi preferat, să fi fost bătut la scară, după cum fusese ameninţat, decât să fie lipsit de instrumentul ce-i făcea fericirea vieţii sale".

Lipsa de respect pentru muzicieni din partea boierilor contrazicea nevoia acestora de a fi acompaniaţi muzical de către sclavii romi pe care îi deţineau şi care se aflau în imediata lor proximitate, dând voce trăirilor lor lăuntrice. Lăutarii romi erau prezenţi la împrejurări de ordin familiar sau oficial (încoronarea domnitorilor, instalarea lor în domnie, întâlniri diplomatice cu reprezentanţi ai altor state, nunţi boiereşti care ţineau chiar săptămâni la rând, orice petrecere de la care nu lipsea muzica lăutarilor sclavi) dar cele două lumi nu se întâlneau. Când Gheorghe Burada, un tânăr boier, a dat un concert de violină la teatrul din Iaşi în 1852, boerii prezenţi au fost indignaţi de folosirea instrumentului muzical înjositor destinat sclavilor romi de către un boier, Burada fiind căinat, dispreţuit şi compătimit pentru decăderea morală de neînţeles, expusă în faţa întregii lumi. După scurt timp, Burada renunţă la muzică din cauza acestor prejudecăţi sociale, urmând o carieră de magistrat, în ton cu statutul său social.^[10]

Mihail Kogălniceanu, reprezentantul cel mai important al mişcării aboliţioniste, menţionează ca argument al dezrobirii talentul lăutarilor sclavi, capabili să reproducă fără a cunoaşte notele şi doar după ureche, o romanţă sentimentală sau o simfonie de Beethoven. O legendă foarte cunoscută este întâlnirea dintre Liszt şi Barbu Lăutaru la Iaşi, unde şeful lăutarilor moldoveni a reprodus improvizaţiile compozitorului maghiar. Pentru Kogălniceanu, abolirea sclaviei a fost întârziată de intimitatea dintre boieri şi sclavii domestici, acei sclavi particulari aflaţi permanent în proximitatea familiei boiereşti,  dintre care Kogălniceanu accentuează rolul lăutarilor:

„dezrobirea lor era dar combătută de trebuinţele zilnice şi casnice ale vieţii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat şi sub două domnii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia.“^[11]

Revenind la Barbu Lăutaru, starostele lăutarilor modoveni, decăderea sa este redată de Vasile Alecsandri ca un efect al dezrobirii şi al modernizării societăţii care vrea muzică nemţească, valsuri, operă, cadriluri franţuzeşti sau mazurci ruseşti, în timp ce Barbu Lăutaru, păstrător al culturii populare româneşti, este respins de boierii tineri iar singurul său refugiu rămâne mediul ţărănesc: „ Acolo a rămas să ne câştigăm hrana, noi lăutarii…pe la horele românilor, unde facem să saie opinca-n sus!“ Odată devenit român nou, prin ştergerea etniei ca o condiţionare identitară a dezrobirii, Barbu Lăutaru îşi anticipează dispariţia „de-acum ne-o venit şi nouă rândul de ducă cu cele multe obiceiuri vechi de ale ţării!“ Plângând, îi cere cobzei, partenera sa de zile bune, să mulţumească „cui se cuvine, că ne-am petrecut veacul în această ţeară bună şi mănoasă care a desrobit ţiganii!“ Cei care se cuvin a primi mulţumiri sunt „dragii boieri de lume nouă“ pentru care începe o nouă eră, în timp ce bătrânii lăutari eliberaţi din sclavie şi deveniţi români noi sunt destinaţi a dispărea, ca un un vestigiu al trecutului şi un rest al unei vechi orânduiri: „Eu mă duc, mă prăpădesc / Ca un cântec bătrânesc!“^[12] Această interpretare a experienţei lui Barbu Lăutaru exprimă de fapt viziunea boierilor paşoptişti, asemeni lui Alecsandri, care îşi construiesc o nouă identitate modernă pe ruinele unei lumi vechi, care înseamnă şi dispariţia fizică a sclavilor părinţilor lor, o reminiscenţă a unei lumi uitată foarte repede, întrupată de bătrânul lăutar dezrobit.

^[1] I. Ionescu,  „Emancipaţia clăcaşilor“ în Pruncul Român, No. 38. 1848,  în 1848 în România, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1898, 282.

^[2] Achim, Viorel. Ţiganii în istoria României. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998, 79-80.

^[3] „Foarte multe referiri privitoare la lăutari se întîlnesc însă în documentele care vorbesc despre ţigani robi.” Dinescu, Nicolae.  Revista de altădată: Scene din viaţa teatrului de revistă românesc, Bucureşti: Editura Meridiane, 1971, 45.

^[4] Mihail Gr. Posluşnicu, Istoria musicei la români: De la Renaştere până în epoca de consolidare a culturii artistice : Cu 193 chipuri în text, Bucureşti: Cartea Românească , 1928, 579.

^[5] Bălcescu, Nicolae. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Bucureşti: Editura Albatros, 1973, 283.

^[6] Dinescu, 39,

^[7] Ion Ghica, 43.

^[8] Radu Rosetti, „Amintiri. Ce am auzit de la alţii“ în Vasile Ionescu. O mie de ani de singurătate. Rromii în proza românească. Bucureşti: Aven Amentza, 2000, 8.

^[9] Dinescu.  Revista de altădată, 41-42.

^[10] Posluşnicu, Istoria musicei, 317-318, 338.

^[11] Celebrul discurs rostit la 1/13 aprilie 1891 cu ocazia celebrării a 25 de ani de la fondarea Academiei Române, „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor“. Kogălniceanu, Mihail. Scrieri literare, istorice şi sociale, Chişinău: Editura Litera, 1997, 268.

^[12] Alecsandri, Vasile. „Barbu Lăutariul: Cânticel comic“, în Opere complete. Teatru, vol.I, Bucureşti: Editura Minerva, 1907, 54-55.