Romul perfect
0
Dacă am elimina “r”-ul din capul romului, absolut întâmplător, acest text s-ar numi “omul perfect”, deci fără sens, căci ştim din toate sursele posibile că aşa ceva nu există.
Am ales totuşi acest titlu pentru a aduce în discuţia publică o dezbatere mai veche şi reîncălzită periodic de diverşi primordialişti în căutarea unei legitimităţi dincolo de raţiune.
Ce înseamnă să fii rom? E o întrebare care macină multe suflete, fiecare simţindu-se responsabil să formuleze un răspuns care să-l plaseze fie în centrul etniei, fie în afara acesteia, că deh, doar aşa se poate legitima în relaţie cu celălalt. Şi, astfel, ajungem la formulări de genul:
a. Noi nu suntem romi d’ăia, nu mai ştim limba, nu purtăm fuste colorate, nu ciordim, trăim după legile ţării, nu ne mărităm fetele de mici, nu facem vrăji, nu prostim, noi muncim, nu vindem seminţe, suntem mai bruneţi, e drept, bunicii noştri ştiau limba, noi ne-am cizelat, trăim cu gagiii.
b. Noi trăim după legile noastre, ne păstrăm tradiţia şi limba, suntem pakivale, ne păstrăm aurul în familie, practicăm mariajul timpuriu şi aranjat de părinţi, facem vrăji şi prostim gagiii, ne jurăm şi ne respectăm jurămintele, gagiii sunt opusul nostru.
Astfel, în interiorul comunităţilor de romi, exceptând formele organizate (ONG-urile) întâlnim două tipuri de răspuns la ceea ce înseamnă să fii rom. Prima variantă, cea integraţionalistă (pentru unii, precum Vasile Ionescu, asimilaţionistă) este regăsită în special în rândul celor sedentari (fierari, lăutari, vătraşi – cei care au fost robi la curţile boierilor şi, eventual, rudarii). Ei se regăsesc ca romi din două motive: originea etnică (ştim de la părinţi etc.), o serie de practici culturale şi, totodată, din cauza percepţiei celor din jur – în general, stereotipă.
Romii integraţionalişti consideră că vinovaţi pentru imaginea etniei sunt cei care practică încă unele tradiţii de „Ev Mediu”, precum vrăjitoria sau căsătoria timpurie, ori care se exprimă în zilele noastre prin opulenţă – palate, petreceri cu fast, mult aur, maşini de lux etc. Faptul că în rândul populaţiei majoritare percepţia e generalizată (toţi ţiganii sunt la fel) îi determină pe romii din această categorie fie să-şi abandoneze apartenenţa etnică (aşa cum o fac la recensământ), fie să se declare drept singurii romi autentici, restul fiind doar relicve tradiţionaliste.
Această categorie de romi, în interpretarea mea, este cea progresistă, cea care practică anumite valori culturale în interiorul familiei, iar în exteriorul acesteia sunt doar cetăţeni români, etnia fiind irelevantă în raporturile cetăţeneşti. „Romi de omenie“, în stânga axei politice.
A doua categorie, cea a romilor „tradiţionali” (în interpretarea mea, „primordialişti”), respectiv romii cu o experienţă a nomadismului mai durabilă, mai ales foşti robi domneşti; au o tendinţă de conservare a ceea ce consideră a fi valorile „romanipen”-ului (din această categorie fac parte: căldărari, spoitori, ursari, cocalari, corbeni, cărămidari). Aceştia consideră că majoritatea lucrurilor ce vin din afara comuităţii nu le pot fi benefice, ci sunt doar agresiuni ale gagiilor, cei ce reprezintă răul în sine.
Din acest motiv, judecata romanes – Romano Kris sau stabor, aşa cum mai este cunoscută – semnifică o rezolvare a conflictelor în interiorul comunităţii, întrucât, în percepţia celor din aceste comuntăţi, în relaţie cu gagiii vor pierde întodeauna. Limba romani este un fel de păsărească pentru gagii, o limbă în care poţi fi sincer doar cu ai tăi. Căsătoriile timpurii sunt aranjate de părinţi din acelaşi motiv, păstrarea averii şi a valorilor lor culturale în comunitate (cum ar spune sociologul Nicolae Gheorghe, o politică de încuscrire raţională, dar îndepărtată de vremurile noastre) De aceea, romii integraţionalişti sunt consideraţi “trădători”, ”gagicanizaţi”. Pentru primordialişti, a fi rom înseamnă a fi dedicat comunităţii tale, neamului tău, toţi ceilalţi, adesea chiar din alte neamuri de romi foşti nomazi, fiind aproape indezirabili. Ei sunt un fel de tărani ai romilor, păstrători ai tradiţiei, gata să bată obrazul oricărui derapaj modernist, iar când folosesc resortul modernismului o fac cu opulenţă demonstrativă. Tot din rândul primordialiştilor au apărut şi regii, împăraţii, prinţii duşmăniţi de tagma vrăjitoarelor.
Romii din această categorie consideră că tradiţia este cel mai bun scut împotriva autodistrugerii. O abordare conservatoare, demnă de dreapta politică.
Astfel, în lumea romilor avem cel puţin două viziuni a ceea ce înseamnă romi, nici una dintre ele putând să fie cea dreaptă. Din pricina lungii perioade de robie – mai bine de 500 de ani – s-au dezvoltat culturi şi practici culturale diferite. În fapt, nu există romi, ci doar o cupolă etnică, sub care sunt adunate multe şi diverse grupuri de indivizi.
De altfel, distanţa faţă de „ţigani d’ăia“ nu este specific autohtonă, ci europeană, şi începe cu propria denumire: romi, sinti, kale, manush, askali, romanichai, travelers, chiar şi egypiteni (sau egipţieni). În România, este chiar ceva mai complicat: fierari, lăutari, ursari, spoitori, căldărari, gabori, horahai, cărămidari, rudari, vătraşi etc., fiecare neam având comunităţi mai mult sau mai puţin modernizate (prin care înţeleg abandonarea unor practici culturale din afara timpului nostru).
Romii ştiu că toţi ceilalţi îi numesc, fără nuanţă, ţigani - iar unii, mai scrupuloşi politic, romi. Şi mai ştiu că imaginea „ţiganului“ sau a „romului“ generic nu este una pozitivă, numai că, evident, vinovaţi pentru aceasta sunt întotdeauna cei din alt neam, adică tot ţigani, însă altfel. Frontierele identitare, în mai toate comunităţile de romi, sunt impuse celor care pot fi asemănători, respectiv altor grupuri asociate aceluiaşi popor.
Practic, înainte de orice altceva, romii au o problemă cu ei înşişi sau, mai bine zis, cu definirea lor ca un popor unic, trans-european. Asocierea cu alt neam sau grup de romi e dureroasă, din multe motive, şi variază de la un grup la altul, fiecare considerându-se “superior”, fie prin modelul cultural de “omenie”, fie prin “cheia tradiţiilor adevărate”.
Cei care practică “omenia” au fost dispuşi să renunţe la unele tradiţii ce par neomeneşti, menite să-i ţină pe romi în sălbăticie, într-un primitivism greu de justificat, astfel încât aceia ce se consideră păstrători ai tradiţiilor sunt, de fapt, vinovaţi pentru imaginea general negativă.
La rândul lor, în “cheia tradiţiilor adevărate” trăiesc mai multe grupuri de romi, nici ele confortabile unele cu altele, fiecare convins că deţine adevărul adevărat, care au, însă, în comun dispreţul faţă de romii „de omenie”, pe care-i consideră înstrăinaţi, trădători ai valorilor supreme, un soi de hibrid umanoid între adevăr şi fals, adevărat rămânând doar originea lor comună îndepărtată.
Sau, pentru cei care preferă o abordare ideologică, este tipica polarizare stânga/dreapta, disputa dintre social-liberalism şi conservatorism, între egalitate şi/sau ierarhie, între universalism şi comunitarism, între cosmopolitism şi primordialism. Acest intra-clivaj ideologic este vădit şi dificil de depăşit. Dar, evident, nu este o fatalitate, ci doar un mod de dezvoltare socială naturală, comun şi altor popoare. Lupta dintre conservatori şi progresişti nu va genera vreodată înfrângerea unora sau altora, ci doar va menţine vie iluzia că adevărul şi (r)omul perfect există.
Se încarcă comentariile...
