S-a întâmplat ceva de la mineriade: mi-am pierdut speranţa

Eram în ultimul an de şcoală generală când a avut loc revoluţia şi ulterior evenimentele care au culminat cu mineriada din iunie 1990. Din fericire, sub influenţa bunicilor mei, cei care m-au crescut şi care au suferit cumplit în perioada regimului comunist, am înţeles de timpuriu tragedia acestei naţiuni. Cu toate astea, în acei ani teribili aveam din plin ceva ce astăzi îmi lipseşte cu desăvârşire.

Şi anume speranţă. În anii care au urmat evenimentelor din iunie, perioadă de întărire a sistemului neocomunist instaurat de trista figură numită Ion Iliescu, unul dintre cei mai nocivi lideri politici ai României din ultimul secol, credeam cu tărie că există o alternativă. Idolatrizam figura lui Corneliu Coposu, îndeosebi după ce, în 1994, am devenit boboc al Facultăţii de Istorie, la 18 ani. Când a murit s-a prăbuşit cerul pe mine; nutream însă convingerea că moştenirea sa politică este imaculată.

Sfântă naivitate a tinereţii! În cele din urmă am înţeles, relativ târziu, că aşa-numita alternativă e doar o himeră. România a fost şi este condusă de partidul comunist. Partidele de după revoluţie au preluat structuri, mentalităţi, apucături, obiceiuri ale aparatului de stat şi administrativ care condusese România jumătate de secol. Aşa-zisul conflict ideologic, stânga-dreapta, e de tot râsul. Furtul la scară industrială şi căpătuiala personală au fost şi sunt transpartinice. Lipsite de constrângerile specifice dictaturii, eşaloanele doi şi trei din fostul partid-stat s-au pus pe construit „democraţia”.
 

O spun cu toată responsabilitatea: dacă votezi din principiu cu aşa-numitul Partid Social Democrat eşti ori rău intenţionat (îţi protejezi „combinaţiile” şi „afacerile”, că în România socialiştii sunt întreprinzători) ori eşti un bou sadea. Mă grăbesc să spun că nu eşti mai breaz dacă ai o mare admiraţie pentru „dreapta”, fie că-i zice PDL, fie PNL sau mai ştiu eu cum. La adăpostul unei aparente aplecări spre modelul occidental, băieţii ăştia de la „dreapta” au reuşit câteva matrapaslâcuri ce stârnesc invidia sinceră a colegilor social-democraţi; în plus, au o plecare spre ipocrizie care induce oricărui om onest o greaţă iremediabilă. Sistemul generează aceleaşi personaje şi s-a adaptat; acum crează iluzia alternanţei la putere.
 

Vă dau un singur exemplu, fără să mă refer la felul în care „opoziţia” urlă cât de nociv este Victor Ponta, după ce l-au livrat pachet în fruntea guvernului chiar ei. După Ion Iliescu, cea mai tristă figură a evenimentelor din iunie 1990 rămâne Petre Roman. Guvernul de atunci a fost direct responsabil de tragedie. Petre Roman este la fel de senin ca şi Ion Ilici; nimeni şi nimic nu-i tulbură tihna. În prezent, e deputat PNL. E alternativa în perspectiva alegerilor de anul viitor...

În 1990, în acei ani teribili, speram din tot sufletul. Acum nu mai sper nimic.