Să fie la ei, în Malaezia

Preşedintele şi premierul apasă butoanele diplomatice într-un efort de ultim moment pentru salvarea vieţii unui cetăţean român prins într-un sistem care practică războiul împotriva drogurilor în forma sa cea mai abjectă – crima cu premeditare numită pedeapsa capitală. În acest timp, mii de cetăţeni români ocupă aceeaşi anticameră a morţii, condamnaţi la ignorare şi izolare socială.

Este corect ca cele mai înalte instituţii să apere dreptul la viaţă al unui conaţional. Pe de altă parte, aceleaşi instituţii au o atitudine foarte diferită în interiorul graniţelor ţării. Una din primele hotărâri ale noului guvern a vizat consumatorii de droguri – ei nu mai au voie să practice taximetria. Sunt conştient cât de dificil poate fi pentru aproape oricine să asculte un contra-argument la o asemenea decizie. Şi totuşi voi afirma că a fost o decizie abuzivă. Este un abuz, pentru că vizează consumatorii de droguri, deşi, dacă vorbim de substanţe psihoactive, majoritatea problemelor în trafic sunt cauzate de consumatorii de alcool. Este o decizie care împinge şi mai mult în afara pieţei muncii pe aceşti oameni – cine o să-i angajeze cu cazier pentru consum[i] de droguri? Unde vor mai putea munci aceşti oameni după ce-şi vor fi ispăşit pedeapsa pentru fapta pe care au comis-o? Cât de mult îi putem urî ca să le luăm şi una din puţinele meserii pe care o mai puteau practica în legalitate, fără studii sau CV?  

Această hotărâre este încă o manifestare a unei atitudini generale a statului român care condamnă la moarte mii de oameni, ignorându-le problemele, transformându-i în criminali şi pedepsindu-i până dincolo de zidurile penitenciarelor.

În România campaniile de prevenire în şcoli şi în afara lor sunt cvasi-inexistente, în timp ce consumul se dublează o dată la 3 ani[ii].

În România nu există nici măcar un singur centru de tratament al dependenţei de droguri la copii şi adolescenţi. Fără intervenţii terapeutice precoce, aceşti tineri ajung să dezvolte forme severe şi cronice de dependenţă până ajung la optsprezece ani[iii].

În România, o dată ce etnobotanicele au fost trecute în ilegalitate, consumatorilor nu li s-a oferit niciun fel de opţiune terapeutică – mii de oameni care au consumat o substanţă legală care crea dependenţă au devenit peste noapte infractori.

În România este înregistrată oficial[iv] o epidemie de HIV printre consumatorii de droguri intravenoase şi rate uriaşe ale tuberculozei multidrog rezistente – mulţi dintre ei au probleme sociale grave (nu au acte, nu au adăpost, nu au venituri constante) care nu le permit accesul la sistemul de sănătate. În absenţa unui sistem de sprijin social complex, ei vor muri, dar nu înainte de a alimenta valul epidemiei. Faptul că mulţi dintre aceşti consumatori bolnavi şi fără domiciliu stabil provin din casele de copii îi face pe unii dintre noi să se întrebe ce s-a schimbat de fapt după 1989 în privinţa copiilor fără părinţi.

În România, când tinerii vin cu probleme cauzate de droguri la camerele de gardă ale spitalelor, medicii cheamă DIICOT-ul şi data viitoare tinerii vor muri în supradoză decât să mai apeleze la ajutor medical.

În România nu există nici măcar un singur centru rezidenţial unde dependenţa să se poată trata gratis.

În România, dacă eşti dependent de droguri şi nu ai bani să-ţi plăteşti tratamentul sau un avocat bun, şansele să mori sunt la fel de mari ca ale băiatului închis în Malaezia. Doar că de soarta ta nu se vor interesa nici preşedintele, nici primul ministru, nici măcar vreun ministru. De fapt, dacă vei ajunge la puşcărie vei avea noroc, pentru că păşcăria îţi va da şi de mâncare şi haine şi adăpost şi-ţi va fi şi centru de tratament. Problemele vor apărea când vei ieşi, pentru că nimeni nu te va ajuta să te angajezi sau să-ţi construieşti o viaţă nouă. Aşa că vei face tot ce ştii – să consumi şi să vinzi, până când vei fi prins din nou sau te va prinde moartea din urmă.

Şi totuşi lucrurile se pot schimba, dacă sunt aduse la lumină şi începem să căutăm soluţii la problemele oamenilor. Chiar şi situaţia consumatorilor condamnaţi care fac taximetrie ar fi putut găsi o variantă mai umană (de exemplu, ei ar putea primi un certificat de abstinenţă de la un centru care îi tratează şi îi monitorizează cu teste urinare regulate). Dar asta se poate întâmpla numai dacă încetăm să rezervăm gesturile de umanitate pentru străini, pentru camerele de televiziune şi pentru cazurile care fac rating şi ne aplecăm cu respect şi cu profesionalism asupra suferinţei uriaşe a acestui popor.

[i] În afara marilor traficanţi care sunt puţini şi rareori prinşi, majoritatea consumatorilor dependenţi ajung să vândă, pentru a face rost de doza zilnică. Din păcate, legea nu permite o departajare între cei care vând pentru că sunt dependenţi şi deci cu o capacitate limitată de auto-control şi cei care vând pentru profit.

[ii] http://espad.org/Uploads/ESPAD_reports/2011/The_2011_ESPAD_Report_FULL_2012_10_29.pdf

[iii] O hotărâre de guvern de anul trecut care aloca bani de la buget pentru programe destinate tratării dependenţilor de droguri este până astăzi neaplicată.

[iv] http://www.emcdda.europa.eu/attachements.cfm/att_192024_EN_HIV_outbreak_Romania_2012.pdf