Să ne jucăm de-a războiul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Despre ideea - absurdă - a unui război la care România va participa cu trupe de rezervişti. Sunt temeri nerealiste pentru anul 2014.

În umbra conflictelor apropiate din Ucraina, câteva ministere au semnat un ordin de completare a unei legi existente de acum opt ani – Legea nr. 446/2006, privind pregătirea populaţiei pentru apărare – ordin însă care a încins spiritele printre tineri, speriaţi că vor fi carne de tun într-un război pe care nu-l înţeleg.

Legea ca atare mi se pare de bun-simţ, însă orice gând despre vreun război cu pifani, în genul celui de-Al Doilea Război Mondial, mi se pare total desuet. Cine a făcut armata – eu însumi sunt dintre ultimii care au depus jurământul militar ca soldat încorporat obligatoriu – cunoaşte faptul că armata română este o oglindă a instituţiilor care o conduc – parlamentul, senatul, ministerele – adică incompetentă şi dezinteresată.

Astfel, o analiză a unui jurnal rus nu e departe de adevăr: în afara ajutorului NATO, România nu rezistă la un atac aerian cu aviaţie şi tehnologie performantă. Ceea ce ne poate rămâne nouă, românilor, sunt gherila şi rezistenţa. Plus ajutorul populaţiei civile, de fapt, cea mai afectată. Baioneta, marşul, obedienţa absurdă nu mai contează demult şi numai când mă gândesc la câţiva maiori pe care i-am avut superiori în timpul stagiului militar, mă înfior gândindu-mă că m-ar putea conduce în altă parte decât la bufet. Mai degrabă m-aş încrede în niscaiva hackeri care să spargă sistemele IT ale cuceritorilor.

Probabil că o intervenţie militară în regiune – absurdă după părerea mea, căci Crimeea a fost dintotdeauna rusească – nu ne va aduce nouă, românilor, decât investiţii din parte trupelor NATO mobilizate la noi în ţară. Politicienii noştri, în spatele unor discursuri demagogice, vor avea, printre combatanţi, o nouă sursă de a-şi mări afacerile. 

Cât priveşte jurământul faţă de patrie şi popor şi faţă de legi pe care l-am rostit ca militar, va rămâne să-l respect şi în civilie. Voi avea doar problema cu „ordinele comandanţilor şi şefilor mei”. Personal, aş lupta cu drag pentru steagul românesc, sub care, la Mărăşeşti, ştiu că a murit străbunicul meu. Dar nu aş lupta niciodată pentru Crin Antonescu, Mircea Geoană sau Radu Mazăre – sau pentru cei care mă reprezintă: aştept să-i apere copiii lor, chemaţi de la studii din străinătate.     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite