Să nu-l asculţi niciodată pe pitic! (VIDEO)

„S-a apropiat astă-noapte de mine, în vis, un pitic. Şi mi-a spus: «Apleacă-te, Toma Alistar!» Şi eu m-am aplecat. Iar piticul, din nou, îmi zice: «Mai apleacă-te, Toma Alistar! Mai apleacă-te!»“

„Şi eu, din nou, m-am aplecat. Iar piticul, necruţător, strigă la mine: «Încă, încă, mai apleacă-te, mai apleacă-te, Toma Alistar! Şi eu…m-am aplecat. Din nou… Iar el, din nou, strigă: «Mai jos! Mai jos! Mai jos, Toma Alistar! Apleacă-te!» Şi eu, neputincios, mă tot aplec, mă tot aplec. Şi când credeam c-o să mă lase să mă ridic, să mai văd şi eu o dată lumea-mprejurul meu, el din nou strigă: «Apleacă-te! Apleacă-te! Apleacă-te, Toma Alistar! Încă! Încă! Mai jos! Mai jos!» Şi eu m-aplec… M-aplec… M-aplec… Şi intru-n pământ! Şi-n jurul meu se vede numai negru! Negru! Şi negru!...“ - „Lăutarii“ (1971) – Emil Loteanu -

În aceeaşi biserică, cu pereţii frumos vopsiţi. În aceeaşi biserică rece, îl priveam pentru ultima oară. Acum, ţin în braţe un suflet, ce îşi plânge cu putere drumul ce i se întinde înainte. Unul s-a dus. Altul a venit. Bucurie înecată în câteva lacrimi oprite la colţurile ochilor. Popa ţine în mâini aceeaşi carte, pupată şi răspupată de mii de buze. Unele, pline şi dornice de viaţă. Altele, sătule şi secătuite. Ghemuit, în braţe, boţul de humă se zbate, consumând secunde după secunde.

Când a plecat, ţeapăn, l-am aşezat în cele patru scânduri. Cu mâinile la piept, pe piept. Într-o odihnă forţată de care nu a avut parte în viaţa lui de secunde respirate.

Şi atunci era rece. Şi acum e rece. E apă multă. Parte prinsă în zăpada iernii. Parte în trupurile noastre. Celor de deasupra. Mi-a fost mereu teamă de iarnă. De frigul ei. De drumul lung şi nesfârşit spre grădina de oase. Să dau drumul spre lumea cealaltă, atât de largă, la un suflet. Nu am crezut că mi se poate întâmpla tocmai mie. Şi tocmai în blestemata de iarnă. Drum de Golgotă haină, desfundat, cu picioarele intrate în clisa frământată laolaltă cu bucăţi de gheaţă şi urme grele de zăpadă.

Acum, ocolesc părţile desfundate ale cărării. Merg spre biserică, cu lumânarea de botez în mână, cu urme de fericire în inimă. Şi umerii îmi sunt drepţi. Şi privesc lumea pe deasupra clisei. Merg la sărbătoare de viaţă, să dau drumul în lumea asta, atât de îngustă, la un alt suflet.

Viaţă petrecută pe drumuri. De la moaşă…acasă, de acasă la biserică, în cazanul de botez. De acolo, înapoi acasă. Mai apoi, în marele cazan al lumii. Şi iar la biserică. Sub coroanele nunţii. Şi iar acasă. Şi, apoi, pe ultimul drum, pe care te duc ceilalţi. Asta e tot. Restul e pe marginea drumului. Fumuri de viaţă de om, înşelătoare, cu gust de eternitate.

În marile noastre cuceriri din lumea de aici, în casele noastre, în maşinile, televizoarele, calculatoarele, excursiile, hainele noastre, uităm. Uităm că am venit goi şi plecăm la fel de goi. Chiar dacă ne acoperim disperaţi trupurile la marea trecere cu haine de cârpă şi lemn. Uităm de drumurile lungi. Acolo unde doar amintirile frumoase, vorbele frumoase, gândurile frumoase îţi dau vlagă să le străbaţi.

Ce-ţi doresc eu ţie, suflet de om, la intrarea în lumea asta strâmtă, prin poarta bisericii? Să dăruieşti vorbe frumoase, chiar şi atunci când ţi se scuipă-n faţă. Să ajuţi atunci când ţi se cere. Dar mai ales când nu ţi se cere. Să oferi mângâiere sufletului oropsit şi să bucuri ochii trişti. Să aduni zâmbetele celor dragi, bucuriile celor de lângă tine şi să le dăruieşti inima ta. Aşa cum este acum. Curată, neprihănită.

Iar atunci când piticul ţi se va înfăţişa, să nu-l asculţi! Să nu te apleci niciodată! Şi, dacă ai să simţi că lumea asta îngustă îţi striveşte pieptul, să nu uiţi că viaţa ta este un dar!