Să nu uităm niciodată Holocaustul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La mai bine de 70 de la eliberarea ultimelor lagăre de concentrare, tot mai mulţi oameni neagă realitatea Holocaustului, iar negaţionismul continuă să se răspândească pe diverse platforme de propagandă online şi offline. Şi în România distorsionarea adevărului privind politicile anti-semite din timpul războiului contribuie la perpetuarea unei traume istorice nevindecate, deşi există o lege care ar trebui să împiedice acest lucru.

Deşi România are o lege (217/2015) care pedepseşte „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a Holocaustului ori a efectelor acestuia”, în tot mai multe locuri apar informaţii distorsionate care neagă cumplitul adevăr al exterminării pe criterii rasiale.

Luna aceasta se împlinesc 71 de ani de la eliberarea celui mai mare lagăr de exterminare din Germania nazistă. Pe 27 ianuarie, Armata sovietică a găsit aproape 7000 de supravieţuitori din cele aproape 1,3 milioane de oameni deportaţi în fabrica morţii din Polonia ocupată de Wehrmacht. Este un bun moment să medităm asupra condiţiei umane, dar, mai ales, să respingem negaţionismul ca formă perfidă de antisemitism.

Cu toate că mulţi prezintă negaţionismul ca fiind o formă „inocentă” de exprimare a opiniei, ca un drept firesc ce decurge din libertatea de exprimare, de fapt negaţionismul este o manifestare a anti-semitismului şi a rasismului extremist, care minimalizează acţiunile criminale şi strategiile de exterminare a populaţiei evreieşti din Europa şi chiar neagă faptul că uciderea în masă ar fi fost o realitate.

Din păcate, în România contemporană astfel de materiale sunt răspândite public, pe tot felul de site-uri, ca şi când ar fi adevăruri istorice. Dintre aceste platforme am ales doar două exemple (apologeticum.ro şi deveghepatriei.wordpress.com), deşi găsim acest gen de argumente în nenumărate locuri. Folosind expresii din categoria „ciuma jidănească”, putem citi zeci de articole care neagă cu vehemenţă că în România ar fi avut loc exterminarea cetăţenilor de origine evreiască, vorbindu-se despre un „fals pogrom”, ţara noastră nefiind vinovată, iar Mareşalul Antonescu fiind prezentat drept „un erou”. Unii, cum sunt cei de la apologeticum.ro, susţin direct că pogromul de la Iaşi este un fals şi că atrocităţile din abatorul de la Bucureşti ar fi nişte „escrocherii ale ocultei sioniste”. Blogul deveghepatriei.wordpress.com afirmă, citând un profesor universitar numit Constantin Mustaţă, că „Ţara noastră nu este vinovată de Holocaust” şi că, de fapt, la sfârşitul războiului mondial, România avea cea mai mare comunitate evreiască din Europa. Acelaşi profesor universitar spune că victimele au fost cauzate doar de contextul războiului, că nu există dovezi cu privire la politici anti-semitiste în România. În plus, utilizând tehnica deflectării responsabilităţii, ni se spune că „nu românii au ucis evrei”, ci guvernul maghiar care a ocupat Ardealul de Nord.

Aşa cum demonstrează James şi Lance Morcan în studiul lor recentul despre tehnicile negaţionismului (Debunking Holocaust. Denial Theories, Sterling, 2016), principalele argumente ale celor care neagă adevărul istoric despre Holocaust sunt aceleaşi pretutindeni. Prima este contrafactualizarea realităţii şi contestarea dovezilor Holocaustului. Fotografiile, filmele, mărturiile supravieţuitorilor, toate ar fi fost falsificate. Camerele de gazare sunt simple ficţiuni inventate de către „maleficii sionişti”, iar unele dintre cele mai sinistre argumente sunt acelea care susţin că totul ar fi fost o conspiraţie în beneficiul statului Israel. A doua este deculpabilizarea şi deflectarea responsabilităţii. Crimele, oricâte au fost ele, s-au făcut fără ştiinţa lui Hitler sau a lui Antonescu, ba chiar că aceştia ar fi dorit să protejeze evreii. Nu în ultimul rând este crearea, cu bună ştiinţă, a unei atmosfere de confuzie şi de competiţie a atrocităţilor. Pe de o parte sunt puse sub semnul îndoielii cifrele privind numărul morţilor, fiind contestate datele cu privire la cele 6 milioane de victime. Faptul că la Yad Vashem există o bază de date cu 4,5 milioane de nume, nu contează. Apoi este minimalizată crima, prin enunţarea adevărului că în aceeaşi perioadă au murit nenumăraţi ruşi, polonezi sau ţigani. Argumentul este monstruos pentru că minimalizează efectul exterminării rasiale.

Un astfel de negaţionism găsim expus şi în filmul regizorului britanic Mick Jackson, care prezintă în Denial (2016) povestea adevărată a unei dispute între „intelectuali”, transformată într-o bătălie juridică şi devenită exemplară pentru combaterea discursului antisemit care se răspândeşte iarăşi în Europa şi în lume. Povestea este concentrată în jurul profesorului Deborah Lipstadt, care a fost dată în judecată de către negaţionistul David Irving. Irving a cerut daune de la editura Penguin şi de la autoarea americană, de origine evreiască, afirmând că este victima unei încercări de denigrare.

Într-o carte, care a stat la baza filmului, Lipstadt a descris povestea cutremurătoare a procesului în care a fost târâtă de către Irving în 1996, care a durat până în 2000. Istoricul Holocaustului, care predă acum la universitatea Emory, s-a decis să lupte cu Irving în instanţă deoarece acesta afirma public şi scria cărţi în care pur şi simplu desfiinţa adevărul despre crimele petrecute în Germania lui Hitler. Există o serie de „negări” care se aud şi în sfera publică de la noi şi pe care mulţi le vehiculează ca şi când ar fi nişte banalităţi. Denial le ilustrează pe toate.

Poate cea mai sinistră formă de negaţionism este minimalizarea cumplitei catastrofe a secolului XX, exterminarea sistematică a populaţiei evreieşti din Europa.

Aşa cum este citat pseudo-istoricul David Irving: „mai multe femei au murit pe bancheta din spate a maşinii lui Edward Kennedy... decât în camerele de gazare de la Auschwitz”. De fapt ideea este veche şi se bazează pe aşa-numitul „Raport Leuchter”, care este descris şi în ecranizarea despre care vorbim. Ea a stat la baza uneia dintre cărţile lui Irving şi a argumentelor mai multor negaţionişti. Ideea este atroce şi se bazează pe următoarea logică malignă: nu există dovezi sau probe că la Auschwitz ar fi fost utilizate camerele de gazare pentru a ucide oameni. Mai mult, după cum susţine Fred Leuchter în infamul „studiu” publicat în 1998, de fapt Zyklon-B ar fi fost un simplu insecticid, utilizat pentru a fumiga cadavrele care erau infectate cu febră tifoidă, că nici nu era posibil să fi fost camere de gazare acolo, deoarece ar exista fotografii cu nazişti care fumau acolo şi gazul era exploziv.

Cumplit, aşa cum vedem în film, este modul cum Irving şi alţi negaţionişti îndrăznesc să desfiinţeze mărturiile făcute de supravieţuitori, contestând dovezile referitoare la camerele de gazare şi acuzând supravieţuitorii că ar fi mincinoşi. Mai mult, pentru aceşti revizionişti, la Auschwitz ar fi fost un fel de tabără de vară, unde cei încarceraţi ar fi avut acces la piscină, ar fi jucat teatru şi ar fi cântat veseli în orchestra lagărului.

Revizioniştii Holocaustului nu au niciun fel de scrupule avansând chiar ideea odioasă cum că trebuie să vorbim despre „mitul Auschwitz”, care ar fi fost inventat de către evrei pentru a beneficia financiar şi politic de pe urma tragediei. Folosind termenul dispreţuitor de „Holocash”, aceşti duşmani ai adevărului îi acuză pe liderii poporului evreu de faptul că ar profita cu bună ştiinţă de pe urma catastrofei naţiunii proprii. Aşa cum vedem într-o altă carte, ce apare în 1976, intitulată The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, se afirmă că Holocaustul a fost inventat de către sioniştii evrei. Autorul Arthur Butz propune o idee foarte dragă antisemiţilor din toată lumea, aşa cum este fostul preşedinte al Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, care spunea oricând avea prilejul că Holocaustul e numai o invenţie. Pentru ei chiar termenul de Holocaust ar fi fost folosit numai după apariţia unui serialul de televiziune, creat de NBC în 1978.

Ceea ce Irving numeşte „campania Holocaust”, sau „Holocaustomania”, este utilizat ca un termen peiorativ, dar şi ca un pretext pentru a justifica atrocitatea prin vulgarizarea efectelor. Dar, de fapt, propaganda aparţine negaţioniştilor – unii afirmă chiar că, în fond, Hitler nu voia decât să îi mute pe evrei, că lagărele morţii nu erau decât nişte „staţii de sortare”, de unde apoi urmau să fie relocaţi în Rusia. Cum poţi să negi adevărul distrugerii a milioane de oameni în numai câţiva ani? Dovezile sunt cutremurătoare şi au o înfiorătoare dimensiune palpabilă. Filmul merită văzut, mai ales pentru cei care nu au fost niciodată la Auschwitz – unul dintre momentele cel mai impresionante este vizita în lagărul de concentrare din Polonia, unde priveliştea dezolantă a zecilor de mii de pantofi, a valizelor abandonate, a munţilor de păr uman tăiat ar trebui să constituie tot atâtea dovezi incontestabile.

„Competiţia morţii” este un alt fenomen dezgustător al negaţionismului. „Noi am omorât mai puţin decât voi”, este o frază cu care ar trebui să disculpe crimele. Negaţioniştii internaţionali, dar şi cei români, folosesc acest argument malign şi fals. Stalin a omorât mai mulţi oameni decât Hitler, prin urmare Holocaustul nu este chiar aşa de rău. Această matematică a crimei, care susţine că n-au fost chiar şase milioane, că au fost numai 5,5 milioane este ea însăşi vinovată. Dacă matematica ar fi principalul instrument al adevărului, atunci ar fi fost o problemă şi uciderea câtorva sute de mii de oameni. Iar contabilitatea celor 300 de mii de perechi de pantofi găsiţi la Auschwitz de către Armata sovietică ar trebui să fie un argument suficient pentru desfiinţa negaţionismul.

Holocaustul nu este doar un mit, este cea mai cumplită expresie a antisemitismului.

Procesul Irving vs. Lipstadt a fost printre primele care a verificat ştiinţific premisa negaţionistă şi a contrazis fără umbră de îndoială că ipoteza conform căreia existenţa camerelor de gazare ar fi „ficţiune” nu se susţine. Gazul Zyklon-B nu a fost doar un produs dezinfectant, folosit pentru curăţenie şi igienizare, crematoriile morţii nu au fost banale incineratoare de spital unde nu puteau fi arse atâtea cadavre, nici hornurile morţii nu au fost doar „de decor”. Holocaustul nu este doar un mit, este cea mai cumplită expresie a antisemitismului.

Nu în ultimul rând este vorba despre respectul faţă de durerea supravieţuitorilor şi faţă de memoria milioanelor de oameni care au dispărut fără vină. În filmul Denial, o scenă cutremurătoare este aceea în care Rachel Weisz, care face un rol memorabil în persoana lui Deborah Lipstadt, se roagă rugăciunea sfântă pentru sufletele celor trecuţi în nefiinţă la treptele care duceau spre camerele de gazare. Versurile El Malei Rachamim vorbesc de la sine şi reprezintă o formă de respect pentru sufletele celor a căror cenuşă a fost aruncată pe drumuri pentru a dezgheţa şoselele, pentru cei ale căror trupuri au fost arse pe nedrept, a căror jertfă arsă (Holos-Kaustos) trebuie să rămână o amintire neagră pentru crimele care au avut loc în Germania nazistă: „Doamne atotmilostiv, care sălăşluieşti întru cele prea înalte, dăruieşte odihnă binemeritată pe aripile Shekhina, în sfinţenia şi puritatea ta, care străluceşte aidoma cerului înstelat, sufletelor celor şase milioane de surori şi fraţi care si-au pierdut viaţa în Shoah; cei care au fost ucişi şi măcelăriţi, care s-au sufocat şi au fost îngropati de vii, care au fost arşi şi chinuiţi – cei tineri şi cei vârstnici, femei şi bărbaţi, conducători şi oameni din popor, cei cu credinta în Torah, dimpreună cu rebelii şi visătorii. Cei iubiti şi plăcuţi în viaţă, care să nu fie despărţiţi de această iubire nici măcar după moarte”.

E bine să ne aducem mereu aminte, pentru a nu cădea în Iadul plin de banalitate al negaţionismului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite