Societate

articolul anterior articolul urmator

Să ne punem cenuşă în cap?

6
4 Jun 2013 21:53:32
Constantin Schifirneţ

Am afirmat că în cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public, spre deosebire de alte culturi, orientate, în mod pragmatic, către aplicarea modelului de analiză teoretică al unui savant în elaborarea strategiilor de dezvoltare economică.

Cele două articole publicate pe blogurile Adevarul - Ideile lui Mihail Manoilescu: Biblie a industriaşilor brazilieni şi Mihail Manoilescu, savantul ctitor de biserică - au pus în relief idei şi acţiuni cunoscute în mult mai mică măsură în spaţiul public decât destinul său politic.

Pentru unii comentatori expunerea contribuţiilor unor personalităţi ale culturii române ar echivala cu apologia lor.  Un tânăr universitar îmi transmite un mesaj lipsit de orice echivoc: ,,Sper că veţi folosi cu responsabilitate accesul la instituţiile mass-media şi veţi reuşi să evitaţi apologia unui autor care a susţinut prin textele sale fascismul, nazismul si curentele ideologice inrudite.” Este clar că a citit superficial cele două articole, o dovadă a necunoaşterii sensului termenului apologie: ,,laudă exagerată, apărare servilă şi interesată".

Pentru tânărul ideolog, nu are nici o relevanţă ecoul internaţional al ideilor lui Manoilescu. Pentru el, esenţial, rămâne să fie amintită, obligatoriu, orientarea politică a savantului român, iar cititorii ar trebui să afle, în primul rând, că Manoilescu ar fi fost ataşat unei doctrine politice. 

Vigilentului critic nu-i  spun nimic studiile despre Manoilescu ale unor reputaţi autori din SUA şi America Latină. Philippe C. Schmitter,  profesor în cadrul Departamentului de Ştiinte Politice de la Universitatea din Chicago şi la Universitatea Stanford, doctor honoris causa al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism” sau ,,represiv.” Manoilescu este considerat, de profesorul american, ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist.” (Philippe C. Schmitter, Reflexions on Mihail Manoilescu and the political consequences of delayed - dependent development on the periphery of Western Europe, în Social Change in Romania, 1860-1940. A Debate on Development in a European Nation, edited by Kennet Jowitt, Institute of International Studies, University of California, Berkeley, 1978). Această caracterizare acceptată de cercetători străini este  refuzată de unii ideologizanţi români cărora le este indiferentă memoria culturală a unui popor.

Cei doi autori americani au diseminat ideile lui Manoilescu, studenţilor de la universităţile din SUA, prin accentuarea contribuţiei sale fundamentale la constituirea teoriei subdezvoltării si a teoriei dependenţei. Ei au făcut ştiinţă şi nu ideologie, cum se întâmplă în România.

Tot după canonul impus de apărătorii ideologici, la afirmatia lui B. Fausto: ,,Ideile lui (Manoilescu) au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni", ar fi trebuit să amendez spusele autorului brazilian şi să spun răspicat: da, dar nu pot fi acceptate ideile politologului Manoilescu!

Am crezut că asemenea atitudini au dispărut în perioada postdecembristă, dar trebuie să spun că ele nu diferă cu nimic de impunerea, în anii de dinainte de 1989, a amendării, ori de câte ori se scria despre un autor,  - fie el Platon, Descartes, Hegel, Titu Maiorescu, Octavian Goga etc.,- a concepţiei politice şi ideologice, indiferent de subiectul tratat. 

Aduc ca exemplu şi traseul editării unei lucrări proprii. Cartea mea Generaţie şi cultură  (1985) a stat, în redacţia editurii, peste doi ani din cauză că referentul oficial căuta sa afle care au fost acţiunile şi ideile politice ale lui Mircea Vulcănescu, autor, discutat de mine în carte, cu teza sa despre generaţie.

În acest fel se credea, în perioada comunistă, că ar putea fi blocată orice  abatere de la linia ideologică a partidului, fiindcă factorul politic stabilise ce anume era corect în evaluarea operei unui autor.

Eu sunt de părere că trebuie să privim cu obiectivitate istoria trecută şi să realizăm analize lucide, evidenţiind toată gama de aspecte specifice unei personalităţi. Viaţa fiecăreia este presărată cu multe sinuozităţi şi paradoxuri.

Însă, aşa cum afirma profesorul Gheorghiţă Geană despre Traian Herseni (în „Exemplaritatea unui destin”, Revista Română de Sociologie, anul VIII, nr. 1–2, 1997, pp. 31–35), se ştie deja că omenirea merge înainte prin faptele bune ale unei personalităţi.

Oare nu este suficient că Mihail Manoilescu a avut un destin tragic încât nu se cunoaşte nici data exactă a decesului său, iar familia a primit vestea morţii abia în 1958?

Şi atunci de ce să ne punem, permanent, cenuşă în cap?

Nu există altă cale pentru dezvoltarea societăţii româneşti actuale decât pragmatismul insoţit de realism în tot ce gândesc şi întreprind toţi actorii sociali.  

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

Dumitru Bortun
5.06.2013, 03:02:20

Nu stiu ce intelege autorul prin "pragmatism insoţit de realism", dar are dreptate cand spune ca avem tendinta de a pune carul inaintea boilor, adica de a pune concluziile inainte de inceperea analizei (i.e. in loc de premise), de a pleca de la idei pentru a ajunge la realitate, in loc sa plecam de la realitate pentru a ajunge la idei despre realitate. Avem un fel anume de a ne crede atotstiutori, noi stim dinainte la ce concluzii vom ajunge cand incepem un rationament! Ne simtim datori sa avem o opinie avizata despre orice lucru, numai sa vina vorba despre el! O idee este adevarata numai si numai fiindca a trecut prin capul nostru, iar ideile altora sunt suspecte din start numai fiindca nu sunt ale noastre! Chiar Manoilescu, la care se refera autorul, sesiza ca una dintre principalele trasaturi ale psihologiei romanesti este "credinta romanului ca e suficient de inteligent ca sa nu aiba nevoie de sfaturi" ("Romanism si Ortodoxie", o conferinta din 1936, tinuta la Seminarul de preoti de la Caransebes). Sub aceste atitudini si conduite zac structuri cognitive neevoluate, de un infantilism incipient (conform cercetarilor lui Jean Piaget). Unii cititori vor fi tentati sa se gandeasca la vedetele de televiziune din zilele noastre. Altii se vor simti tentati sa se gandeasca la comunism si la "mostenirea comunista". Din pacate, boala asta este mult mai veche, traverseaza toata istoria noastra moderna. Nu avem spatiul si timpul sa dezvoltam, dar asta este perceptia noastra. Hiper-ideologizarea realitatii din timpul comunismului, dusa pana la o schizofrenie generalizata, a fost nu cauza, ci efectul felului nostru de a fi. De aceea, l-as provoca pe dl. Constantin Schifirnet sa mearga pana la capat cu observatiile juste pe care le-a facut in acest articol. Degeaba constatam tendinta de ideologizare a realitatii daca o atribuim doar unui "tanar universitar" si nu o tratam ca pe o trasatura a psihologiei nationale. Ratam, astfel, inca un prilej de a intelege CUM suntem si CINE suntem in realitate. Ca un prim pas pentru a intelege de ce ni se intampla ce ni se intampla si, poate, de a mai indrepta cate ceva... Citeste mai mult: adev.ro/mnvttb

+1 (1 vot)
Andrei Ando
5.06.2013, 08:31:42

Domnule profesor Schifirneţ, articolele Dumneavoastră sunt spectaculoase, în primul rând datorită acelui pragmatism pe care îl invocaţi şi în finalul acestei luări de poziţie. Că unii sunt deranjaţi de mesajul echilibrat şi caută să descopere printre rânduri conflictul care face deliciul cititorului de presă, nu este numai problema lor, ci şi a noastră, fiincă atunci când nu îl identifică, îl generează. De aceea, mă bucur că aveţi acces cu aceste articole într-un ziar de circulaţie naţională, fiindcă, iată, arătaţi că se poate şi altfel, aduceţi o undă de calitate în discursul mediatic alterat de promiscuitate şi prostie. În ce îl priveşte pe Mihail Manoilescu, analizarea sa sumară, doar din punct de vedere al unor luări de poziţie mediatice, este fundamental greşită. Manoilescu e una dintre marile personalităţi ale României interbelice, consilierul cel mai important al lui Carol al II-lea, omul care a sprijinit ascensiunea politică a lui Iorga şi a impregnat României un model de dezvoltare sănătos, până la conflictul său deschis cu Carol, pe marginea scandalului Marmorosch-Blank, atunci când şi-a dat demisia. Câţi dintre oamenii noştri politici sau tehnocraţii noştri au mai fost de talia sa? Câţi au mai elaborat teorii respectate şi aplicate pe alte continente?! Manoilescu este una dintre personalităţile care au influenţat fundamental istoria modernă a României, şi mă bucur că l-aţi adus în discuţie. Vă mulţumesc.

+4 (4 voturi)
Dan-Octavian Cătană
5.06.2013, 20:55:32

Etichetarea şi folosirea extrem de greşită a unor termeni sunt două dintre tendinţele pe care şi eu le-am remarcat. Nu mai vorbim de lipsa unui bagaj solid de cunoştinte. Există o serie întreagă de personalităţi şi concepte pe care pare interzis să le analizăm pentru că imediat suntem asociaţi cu ele: legionarism, Zelea-Codreanu, Mareşalul Antonescu, fascism, nazism etc. În plus se uită un aspect foarte important: aceşti superficiali "analişti" nu încadrează personalităţile sau curentele respective de gândire în epoca din care au făcut parte. Aruncă pur şi simplu nişte vorbe lipsite de sens şi coerenţă.

dracon
6.06.2013, 09:04:41

Mai sant personalitati care sant in aceiasi situatie, dr Paulescu, Mircea Eliade si multi altii.Vroiam sa-i spun dlui profesor ca cenusa se pune pe cap si nu in cap (dar asta nu este esenta articolului)

Elisabeta Stanciulescu
9.06.2013, 09:50:03

Adopt atitudinea pragmatică pentru care pledează autorul și afirm că întrebarea esențială este aceasta: care este SCOPUL pentru care investim timp, energie, resurse materiale într-o analiză a scrierilor și / sau vieții unei personalități? În funcție de răspunsuri, selectăm și interpretăm informația; ceea ce echivalează cu a spune că fiecare are motive solide să evidențieze fie un aspect, fie altul. Atâta vreme cât nu conștientăm foarte clar scopurile - care pot merge de la varii interese până la a-ți acoperi nevoia de a exprima unele emoții, frustrări identitare, frici etc. - ne situăm într-un ”dialog al surzilor”. Așadar: pentru care scopuri evidențiem meritele unor personalități, cine ce câștigă din aceasta? pentru care scopuri evidențiem faptul că o personalitate a avut legături cu un regim politic sau altul, cu o ideologie sau alta, cine ce câștigă din aceasta? În funcție de răspunsuri, orice biografie susținută cu fapte certe este la fel de valabilă - repet, cu condiția ca autorul să conștientizeze și să recunoască deschis care sunt scopurile sale și ce aspecte consideră el că nu ajută la atingerea scopului, deci alege să le ignore. - Teoretizând, vorbim aici despre deja seculara discuție legată de obiectivitate în științele sociale și despre mijloacele pe care le putem utiliza pentru a ne apropia de adevăr... Necazul vine din faptul că prea puțini intelectuali români au învățat să aplice în munca lor ceea ce citesc despre evoluțiile epistemologice, iar majoritatea se lasă încă furați, fără să-și dea seama, de iluziile Adevărului Absolut și analizelor exhaustive - tocmai am constatat a N-a oară acestea lucrând cu o doctorandă căreia, la susținerea lucrării în catedră, i s-a reproșat că nu a abordat și... , și..., și...; criticii ei, universitari prestigioși, au uitat complet să se raporteze la scopurile pentru care e scrisă lucrarea și la modul în care a foar definit/construit obiectul cercetării...

Vezi toate comentariile (6)

Modifică Setările