Să fie tăcere!

În 24 de ani de neocomunism - şi în nici un caz de democraţie – am hăulit ca lupii în gol, muşcându-ne unii pe alţii ca turbaţii, ne-am rupt în bucăţi pentru aceeaşi dreptate pe care până la urmă n-a mai revendicat-o nimeni până la capat.

În ultimii doi ani de zile spaţiul public românesc a intrat în fermentaţie întocmai ca o latrină în care arunci un cub de drojdie în plină vară, la 30 de grade. Şi a dat pe dinafară. Politicienii se răţoiesc unii la alţii, se umilesc, se calcă în picioare, s-ar lua şi la păruială (şi probabil că asta urmează dacă tot aşa o ţin). Pe străzi, ori pe site-uri, pe forumuri ori între oameni lumea borhoteşte şi ea neplăcut, mirosind greu în cuvintele ei a lipsă de caracter şi de bun simţ. Borhoteala asta, dospeala asta de drojdii de neam prost mai îngheaţă când cineva moare nevinovat, ori moare erou, când ne mai ia Dumnezeu câte un simbol din lumea artei, ori pur şi simplu ne mai loveşte vreo năpastă. Tăcere.

În ianuarie 2014, Dumnezeu, parcă vrând să trimită semne a luat actori. Aproape a trecut neobservat  Mişu Fotino care s-a stins. Pe la căpătâiul său nu s-au perindat fanii. Fusese atât de educat şi de bine crescut încât nimic scandalos ori spectaculos nu i-a atras pe vânturătorii de colivă abonaţi ieftini ai televiziunilor. Acum, s-au stins din viaţă, au murit cu zile doi oameni. Amândoi eroi. Unul i-a salvat prin manevrele sale pe toţi pasagerii din avionul morţii, celălalt, o stundentă de 23 de ani, era voluntar, ţinea locul asistentei care ar fi trebuit să fie acolo. A murit cu lacrimile îngheţate pe obraz. Au murit amândoi de frig pentru că au fost lăsaţi să moară, pentru că nişte oameni de nimic au ales ”ce zice şefu”, între viaţa şi moartea semenului. Tăcere.

Peste suferinţa de-a muri cu zile din prostia şi nepăsarea semenilor s-au ridicat voci întrebătoare, voci acuzatoare, voci ipocrite, voci mugite din adâncul nesimţirii umane repetând tembel: ”Nu demisionez”. Şi iar dospeala de latrină s-a încins. Tăcere.

Din rărunchii pământului se ridică vocile care blestemă ale copiilor mâncaţi de câini în plină zi în România unor depravaţi, ale voluntarilor care mor pentru că vor să ne scape nouă zilele, ale piloţilor care mor salvându-şi pasagerii, ale copiilor morţi în maternităţile groazei al căror nume ori chip nu-l vom şti niciodată pentru că n-au ocupat spaţiul public televizat. Peste vocile lor nevăzute se ridică dominant vocea unor coţofene deghizate în ”lideri de opinie”, politicieni cu balele curgând pe microfoane după rating şi prinderea profitului electoral de imagine, curve umane pentru care nimic nu e sfânt, nimic nu are valoare în afara lor, acum şi aici. Ruşine! Tăcere.

Să fie tăcere în România! Să facem linişte şi să stingem lumina! Să fie gonit în neant oricine sparge tăcerea. Poate aşa ne găsim răgazul să ne auzim gândurile, să vedem cine suntem, cine mai suntem, ce-am devenit, ce vrem şi încotro? Să ne oprim o clipă şi într-un moment de reculegere pentru ceea ce nu mai suntem să facem alegeri. Căci în 24 de ani de neocomunism - şi în nici un caz de democraţie – am hăulit ca lupii în gol, muşcându-ne unii pe alţii ca turbaţii, ne-am rupt în bucăţi pentru aceeaşi dreptate pe care până la urmă n-a mai revendicat-o nimeni până la capat. Tăcere!

Române, oriunde te afli tu, când ai întins ultima oară o vorbă bună şi o mână de ajutor unui semen al tău, român ca şi tine fără să ceri nimic în schimb, fără să te lauzi cu asta şi fără să suferi din rărunchi că ai făcut un bine? Acolo, în acel punct începe adevărata ta viaţă. În rest, e tăcere.

Scris cu gândul la: ”Testament” de Tudor Arghezi