Să văd ce pot face. Te sun eu, mamă

- Ce faci, dragule? Te-am sunat să-ţi aud gura. - Vocea, mamă, vrei să îmi auzi vocea. Ce să fac, pe acasă... - Eh, vocea, cum zici. La noi, la ţară nu mai ştim cum să vorbim...

- E OK, mamă. Ceva nou?

- Păi ce să fie, nu plouă. Ne pedepseşte Dumnezeu. E o uscăciune... Dar e bine că e cald. Şi mi s-a stricat televizorul. Aşa, din senin. Erau nişte dungi şi înainte, dar acum a făcut un fel de ”Puf”, s-a albit ecranul şi au rămas aşa, nişte culori amestecate.

- Ştiu şi eu ce să zic...

- Dar nu mă deranjează, ascult radioul, încă merge, i-am schimbat bateriile şi îl iau cu mine sub plapumă. Mă săturasem de emisiunile ale lungi din care nu înţelegeam nimic. Că nici cu pensiile nu m-am lămurit, le măresc, nu le măresc... ăştia de la radio spun mai puţine minciuni. Dar nici ei nu ştiu. Şi dorm şi mai bine.  Am făcut şi cumpărături. M-am dus la primărie şi am zis, primarul era în birou, în camera din  faţă o secretară, doamnă, am zis, am venit să-mi daţi maşină. Cum aţi promis. Că, dacă nu faceţi drumul până în muchea unde stau, măcar să mă ajutaţi să îmi cumpăr ce am nevoie. Şi mi-a zis, staţi aici să întreb. S-a dus unde a ştiut ea că trebuie să se ducă şi când a venit m-a întrebat dacă îmi place volskvaghen. Îmi place, am zis, că are şi noră-mea. Nu, bre, de la noi, ca să te ducă până acasă. Am zis că nu fac mofturi, îmi place. Mi-a dat o maşină cu şofer,  unu Ciprian, băiat bun, bine că a prins şi el un post pe lângă primărie, că are treizeci de ani şi merita. Şi mi-am luat de toate, şi zahăr, şi apă, şi un sac de pâine, şi pentru câini, şi pentru pisici...

- Păi ziceai că primarul e...

- N-am zis că e .... ci că e al dracu.

- Dar te-a ajutat.

- M-a ajutat. Că i-am zis că am mai rămas pe muchea aia numai noi, câteva suflete. Şi drumul ăla care, la prima ploaie, gata, s-a terminat. Că i-am mai zis o dată, dacă plouă când sunt alegeri, eu cum mai ajung la vot? Şi a zis că nu e o problemă, trimite urna, dar eu am zis că vreau să merg la secţie, nu sunt alegeri în fiecare zi. Mă gătesc, mă aranjez şi votez. Şi de atunci a rămas că îl repară, reparat a rămas. Dar acum m-a ajutat. A venit băiatul până pe muche în faţa porţii, credea că nu are unde să întoarcă, dar i-am spus că e loc, întorc şi căruţele. Şi l-am cinstit şi eu un pic. Că a fost corect. Altul putea să se oprească la fântână, că mai sus merg doar căruţele. Dar m-a adus. Şi mi-am luat de toate, şi zahăr, şi apă, şi... voi când mai veniţi?

- Nu ştiu, să vedem cum e vremea...

- Aici e foarte bine. Doar că nu plouă. Am de toate, doar mă gândeam că nu aţi fost de mult. Nu că aş tânji. Dar mai schimbaţi şi voi aerul. Treceţi şi pe la cuscri. O ieşire din Bucureşti face bine. Şi să nu mai aduceţi nimic. Poate iei doar televizorul înapoi să vezi ce are. Că nu cred că vreun băiat de pe aici poate să-l repare. Trebuie să fie încă în garanţie. Că nu a trecut mult timp de când l-aţi adus. Nici nu am mare nevoie. Dar e păcat, că a costat bani şi poate e doar un mic defect. Altceva nimic, nu am nevoie de nimic.

- Bine, văd cum stăm, poate nu avem alte planuri...

- Şi să nu luaţi nimic. Mai am din vişinata pe care ai adus-o ultima dată, şi suc mai am. Am citit şi cartea pe care mi-ai adus-o. Şi mai am şi radio-ul. E cald, îmi fac de treabă prin  gradină, două ore dimineaţa, două după masa, patru ore de somn la prânz, patru ore noaptea. Pentru optzeci şi unu de ani e bine. E linişte, uneori prea linişte, nu vine nimeni, nu mai e nimeni, în afară de aştia câţiva care am mai rămas pe muchea asta.

- Poate venim. Să văd cum fac cu televizorul. Poate iau unul nou...

- Şi dacă nu puteţi, sună. Nu trebuie decât să faci numărul. Dupa ce sună, închizi, eu ştiu că e totul în ordine. Nu am nevoie de mai mult. Nu trebuie să vorbim, ştiu că eşti ocupat.

- Bine, mamă, să văd ce pot face. Vorbim.