REPORTAJ Sala de aşteptare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bolnavi într-o sală de aşteptare a Spitalului de Oncologie din Timişoara FOTO Arhivă Adevărul
Bolnavi într-o sală de aşteptare a Spitalului de Oncologie din Timişoara FOTO Arhivă Adevărul

"Cine urmează?" - întreb la intrarea în sala de aşteptare, unde singurul semn al vechiului sunt două dulapuri metalice uitate pe acolo. Se vede că s-au băgat bani: linoleumul e din cel dintr-o bucată, uşile-s de PVC, iar pentru că am mai fost, ştiu că aparatura medicilor e de calitate.

"Eu!" -  îmi răspunde prima femeie aşezată strategic lângă uşă. "Dar ne-a rugat doamna doctor să mai stăm, că o să ia pe cineva de la oncologie întâi."  Asistentele tocmai vin cu o doamnă , aşezată într-un scaun cu rotile. Două secunde, cât o văd din spate, baticul nu poate ascunde urmele chimioterapiei. Din părul cenuşiu au rămas doar smocuri.

Grupului deja prezent i se adaugă pas cu pas pacienţi cu trimitere de la alte secţii. Femei şi bărbaţi se aşază pe băncile formate din trei traverse tari de lemn. Oare cât durează, cât o să ne ţină? "Suntem mulţi domnule, spune un bărbat. Dar stai, ce să faci? Ştii cât e un doppler în oraş? Două milioane, o grămadă de bani."

O femeie grasă însufleţeşte atmosfera. Se plânge de o durere de picior: "Mi-au scos Sintromul de două zile şi nu mă mai lasă durerea. Nici nu pot să pun piciorul în pământ." Dar mai tare se plânge de copii şi de căsătoriile lor: "Mai bine să ai fete, decât băieţi cu nurori! Niciuna n-a vrut să mă aducă azi la spital. Şi au maşină. Auzi, dar şi eu am vândut casa şi nu le-am dat nimic. Mi-am luat o garsonieră, că ăştia mă lăsau sub cerul gol."  Doamnele de peste culoar o aprobă tare.

Doamna doctor iese din nou. "Cine are programări?" Nu ştiam că-mi mai trebuie, pe lângă programare, şi o hârtie pentru care, îmi spune, se stă ceva vreme la registratură. Norocul meu e că sunt însoţit şi rezolv problema. Femeia grasă nu are programare: "Nu mai pot, doamnă, de durere!". "Păi, nu sunteţi azi la mine." "Dar, ştiţi, a vorbit un şofer de la salvare de la oncologie cu dvs.".  "Acum ştiu, stai aici.".

La cabinetul alăturat celui la care aştept e adusă o femeie în cărucior. E albă var şi doar într-un maieu. Au învelit-o într-un cearceaf din care îi ies doar braţele, odată pline. Pielea e acoperită de pete vinete de mărimea unei monede de 50 de bani. Părul alb e răvăşit, iar singura urmă de feminitate sunt doi cercei de aur. E împinsă de asistentă, iar soţul, intimidat de agitaţia din jurul său, cară un dosar de acte. Doctoriţa lor îi întoarce înapoi la etajul unu să facă o electrocardiogramă.

Doctoriţa mea îi spune femeii grase să intre şi apoi, înarmată cu un pix, încearcă să facă faţă unui fel de invazii barbare. E calină, monument de răbdare. E un cerc în jurul ei de vreo 10 oameni: "Măi, azi sunt singură, asistenta e în concediu. Sunt şi doctor şi femeie de serviciu şi infirmieră. Luaţi-mă încet!"

E o minune cum felul ei blând, nepotrivit cu lumea din jur, blochează bărbaţi trecuţi bine de 50 de ani: "Cine te-a trimis la mine: Ai scrisoare medicală?Uite ce trebuie să faci. Tu? Tu nu eşti azi la mine." Omul dă în bâlbâială. "Nu ştiu doamnă, nu-s de aici." Noroc că o asistentă aflată în drum îl ia de o aripă şi ţipă la el: "Nu ţi-am spus să te duci în spate? Uite acolo la cabinetul cu canapelele alea." Un alt bărbat întreabă, până învăţăm cu toţii de pe hol, cum trebuie să se pregătească pentru examenul ecografic de peste câteva zile. În faţa medicilor, până şi oamenii bătrâni se transformă în copii cuminţi. Iar aşteptarea în săli fără personalitate e un dat pe care nu-l poţi discuta. Printre nervii momentului, ştii că aici se caută salvare şi dicuţiile nu-şi au rost.

Eu, însă, încep să cedez. Traveresele băncii îmi intră rău în fund. E incomod, nu e niciun geam şi toate discuţiile şi întrebările din jurul meu mă obosesc.

Singurul moment în care doctoriţa înţepeneşte e atunci când un bărbat, ce-l bănuiesc băut, o întrerupe repetat: "Doamna doctor, doamna doctor!" "Da, măi omule, spune!"  "Pot să beau o cafea?"...

Femeia albă, învelită în cearceaf e adusă înapoi de la electrocardiogramă. Numai că soţul a uitat rezultatele în cabinetul de mai sus. Asistenta se strâmbă precum fotbaliştii la o ratare uriaşă. Soţul e trimis înapoi. Femeia se uită atent la bătrânul de lângă mine: "Vă ştiu de la dializă". "Da, da" îngână, speriat parcă de vocea ce i se adresa.

Un alt grup, de data asta mamă, tată, fiu, caută acelaşi cabinet vecin cu cel unde aştept. Trec pe lângă el de trei ori. Nici măcar medicii sau asistentele întâlnite pe culoar nu-i pot ajuta. O face o infirmieră , ieşită dintr-o cameră ca un dulap, care miroase rău a varză călită. Mirosul pluteşte peste rândurile de aşteptare şi schimbă un pic intensitatea discuţiilor.

Soţul femeii albe se întoarce tocmai la timp să intre în cabinetul  vecin. Căruciorul nu încape însă: "Ce fac eu cu ea acum?", se aude doctoriţa lor, nervoasă. "Rezolv eu!" se precipită bărbatul trăgând speriat de cărucior în toate părţile.  Iniţiativa lui e aproape inutilă de vreme ce trebuie să meargă la un alt cabinet, unde îi conduce chiar doctoriţa. Se întorc 45 de minute mai târziu. "Nu mai vreau aici", îi spune. "Te-am rugat să nu mă mai aduci aici" se aude aproape înecată în plâns. Liniştiţi-vă doamnă, îi spune asistenta. Vocea înceată a femeii nu trece dincolo de marginea scaunului ei.  Împrejuru-i, discuţiile despre copii, medici şi pastile continuă netulburate. Infirmiere plimbă grăbite scaune cu bolnavi, asistentele aleargă să rezolve treburi urgente, familia de trei caută în continuare cabinetul, iar pe deasupra tuturor pluteşte acru mirosul de varză.

Ochii bărbatului stau să se întunece, trupul îi coboară a deznădejde şi se sprijină încet de un perete. Cu mâinile îşi îmbrăţişează iubirea. Ea îşi pune capul pe burta sa, iar el o mângâie încet, ca într-un descântec. Femeia închide ochii, cutele îi dispar, iar - pentru o  privire - trupu-i e iarăşi tânăr şi puternic, mustind a viaţă şi a libertate. Ca atunci când sala asta de aşteptare era o închipuire rezervată doar celor bătrâni.

E rândul meu să intru. Stau pe canapea, cum îmi spune doctoriţa: "Ştiţi, e una din acele zile când mi-ar plăcea să ştiu să înjur". Consultul e întrerupt de un doctor tânăr: "Doamna doctor, e un copil de la dializă care are o problemă cu fistula şi trebuie văzută." "Am pacienţi programaţi care aşteaptă de 4 ore", îi spune. "Nu mă înţelege greşit, nu e singurul ecograf din spital". "Are 7 ani şi e cu mască de oxigen, doamnă." Doctoriţa oftează ca şi cum ar alunga un gând: "Adu-l!" Abia am timp să mă îmbrac. Intră o targă în jurul căreia se îngrămădesc mai mulţi medici şi asistente. Mânuţa de om nici nu se vede între ei. Nu sunt emoţii şi nici vorbe. Oamenii ăştia au văzut multe. Ba chiar un zâmbet e îndreptat către puiul mic ascuns între fire şi perfuzii: "O să fie bine, o să fie bine!"

Mă strecor printre ei şi fug! Fug departe ca de un purgatoriu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite