Salarizarea bugetarilor. Muncesc sau nu muncesc, acelaşi salariu primesc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se tot discută de salarizarea bugetarilor şi de creşteri salariale în sectorul bugetar. Am tot scris, şi eu şi alţii, cum e şi de unde se face salarizarea bugetarilor. Degeaba. Este absolut de neînţeles cum nu poate fi  rezolvată această problema de maximă importanţă.

În primul rând

 Salarizarea bugetarilor nu se face din creşterea economică sau din PIB-ul ţării. Această idee e o prostie indusă de PSD. Se face din bugetul de stat care are, în cel mai bun caz, un deficit de 3%. Adică nu sunt bani în buget.

De ce creşterea economică nu se regăseşte în buget, este o altă discuţie. Încasările la bugetul României se plasează undeva la 32-33% din PIB, faţă de 45% în alte ţări aşezate.

De ce diferenţa asta? Pentru că în acele ţări funcţionează conformarea voluntară, izvorâtă din convingerea că statul, guvernul, parlamentul, fac ceea ce trebuie cu banii contribuabililor.

Nu e cazul României, unde acţiunile DNA din ultima vreme devoalează vârful aisbergului format din devalizări, fraudări, sifonări, ale bugetului de stat.

Şi atunci, de ce să se conformeze voluntar contribuabilii?

O altă explicaţie a deficitului bugetar: cheltuielile de funcţionare ale statului sunt mult peste încasări. Ca într-o familie, nu poţi trăi cu mult peste nivelul pe care ţi-l permit încasările!

Dacă te întinzi totuşi, mai mult decât ţi-e „plapuma”, te împrumuţi o perioadă, după care devii insolvabil, când creditorii se prind că n-ai de unde returna împrumuturile.

Cu finanţele statului se întâmplă la fel. Cu deosebirea că datoriile imense sunt plătite de generaţiile viitoare, pe care nu le întreabă nimeni dacă sunt de acord, sau nu, să plătească ce cheltuim noi pe ce băgăm în burtă. Nu pe autostrăzi, nu pe sisteme de irigaţii, nu pe spitale şi şcoli performante. Iar riscul insolvabilităţii există şi în acest caz. Sunt atâtea exemple de state devenite insolvabile.

Cel mai grav lucru

Bugetarii sunt plătiţi la „grămadă”, fără a ţine cont de  performanţele şi rezultatele muncii fiecăruia. După principiul, „muncesc sau nu muncesc, acelaşi salariu primesc”.

Dacă s-ar aplica şi în privat acest principiu, întreprinderile private ar fi intrat de mult în faliment.

Dacă nu există motivarea salarială în prestaţia bugetarului, de ce s-ar da peste cap să dea din el tot ce are mai bun, tot ce poate?

De ce să nu aplice principiul capitalist, altfel sănătos, „să obţii foloase maxime cu eforturi minime”?

Şi guvernul Cioloş a promis la începutul mandatului criterii de performanţă în salarizarea bugetară, prevăzută în noua  lege de salarizare „unitară” a bugetarilor. Doar că a uitat de această promisiune.

Chiar şi termenul „unitară”, folosit şi în perioada guvernării Boc, vine din comunism.

La aceeaşi vechime şi aceleaşi grade profesionale, un chirurg care operează pe creier sau pe inimă primeşte acelaşi salariu „unitar” cu unul care stă în cabinet şi scrie reţete. E corect aşa?

Se tot vântură scuza că nu există mecanisme de a diferenţia munca profesorilor, de pildă.

Nimic mai fals. Cu ajutorul aplicaţiilor informatice se poate instala un sistem standardizat, unitar la nivel de ţară, care să măsoare progresul şcolar al elevilor, prin teste grilă date la inceputul anului şcolar şi la sfârşitul anului şcolar. Progresul şcolar al elevilor, dat de diferenţa între mediile celor două serii de teste, cuantifică  mărimea salariilor din anul viitor. Şi rămânerea în sistem.  E simplu.

Poziţia sindicatelor

La mărimea salariilor pe care le iau liderii sindicali din cotizaţiile membrilor de sindicat, care ajung şi la 7500 euro pe lună, este normal ca aceşti lideri să ţipe că vor creşteri de salarii la „grămadă”, indistinct, pentru toată suflarea sindicală. Pentru că ei iau cotizaţiile tot la „grămadă”. Aşa că negocierile cu liderii de sindicat nu au nici o valoare. Ei nu apără interesul naţional şi progresul ţării. Îşi apără buzunarele. De ce ar avea credibilitate?

Care sunt priorităţile bugetare?

Veniturile bugetare nu vin de la bugetari. Ei doar consumă, dar şi îndeplinesc servicii esenţiale şi necesare unui stat.

Totuşi, dezvoltarea unei ţări nu vine din serviciile, de proastă calitate, asigurate de bugetari. Progresul ţării vine din producţie de bunuri şi servicii vandabile şi cu valoare adăugată mare. Producţie furnizate de mediul privat, de investitori,  nu de bugetari.

Sigur, o educaţie şi formare profesională de calitate ar conduce la o piaţă a muncii atractivă şi competitivă. Nu avem aşa ceva. În Germania, 70% dintre tineri învaţă în şcoli profesionale, comparativ cu 20% în România.

Infrastructura rutieră,  sistemele de informaţii,  interconectarea sistemelor informatice din diverse sectoare de activitate, debirocratizarea, depolitizarea, reforma curriculară în educaţie, reforma în sănătate, înlocuirea bugetarilor cu aplicaţii informatice, care nu fură, nu mint şi nu cer şpagă, infrastructura de irigaţii la nivel naţional, acestea şi multe altele sunt necesare şi obligatorii pentru progresul şi dezvoltarea ţării.

Din păcate nu aduc voturi, pentru că prea mulţi români trăiesc cu „sindromul tătucului”, statul să ne dea, că de aia este stat.

Şi iată de ce PSD şi alte forţe politice reuşesc să câştige alegeri doar din promisiuni şi pomeni electorale.

Sigur, va veni şi momentul trezirii din această letargie izvorâtă din neînţelegerea funcţionării unui stat. Doar să nu fie prea târziu.

  UPDATE

Multumesc cititorilor si comentatorilor, majoritatea cu buna credinta, fara injurii si atacuri la persoana,  au contribuit la limpezirea si lamurirea problemelor ridicate in articol.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite