Salomia şi cel mai tulburător omagiu adus unei mame

S-a stins, şi nu sunt decât câteva zile de atunci, cu capul pe perina ei, în patul ei şi în casa ei de la subsuoara Măgurii, cuminte şi împăcată şi într-o linişte prevestitoare pentru cei ce o privegheau, prevestitoare îngrijorător a veşniciei în care avea să intre o Slătioreancă vitează, vreau să spun curajoasă, ostenită cu drept cuvânt la cei 91 de ani de viaţă ai ei.

Slătioreanca botezată Salomia, un nume mai rar la olteni, a fost o femeie frumoasă până la adâncile ei bătrâneţi şi împătimită de dragostea şi grija celor trei fii, pe care i-a crescut împreună cu bărbatul ei, Mitu Matei, cu care se măritase la 20 de ani, aducându-l acasă la ea din cătunul lui de olari, zis Din dos, strecurat şi el la poalele Măgurii tutelare, în Cociobi, mai aproape de Hurezi. Cu acest bărbat chipeş şi harnic şi îndrăzneţ întreprinzător a trăit 37 de ani şi el a rămas cunoscut pentru ambiţia de a se chivernisi harnic, alcătuind echipe de ţărani slătioreni cu care se ducea verile, până toamna târziu, mai ales în câmpiile Constanţei, lucrând în lanurile de porumb şi de grâu, spre a se întoarce acasă toamna cu saci de grâu şi porumb cât să ajungă o iarnă şi o primăvară întreagă în gospodăriile slătiorene sărace în grâne. S-a stins şi el muncind după 37 de ani de căsătorie rodnică într-o împrejurare nefericită, tratată greşit într-un spital bucureştean şi, astfel, au urmat pentru Salomia 33 de ani de văduvie curată, cum zic ţăranii şi maicile de la mănăstiri, amintind prin credinţa ei creştină, statornică, faptul că se trăgea dintr-un stră-stră-străbunic vestit, ţăranul popă Cocioabă, cel care a dat numele neamului şi cătunului şi bisericuţei Cociobi, ridicată de el împreună cu vătaful de plai Urşianu la începutul veacului al XIX-lea. 

Salomia, colegă de clasă cu mine în şcoala primară, a fost, cum mai ziceam, o femeie frumoasă şi îngrijită, cu o distincţie ţărănească pe care a ţinut-o o viaţă întreagă, în fiecare zi îmbrăcată ţărăneşte, ca şi când toate zilele ar fi fost de sărbătoare, trădând ambiţia femeii rămasă singură şi care ştie că numai ea are datoria să-şi apere cu mândrie oltenească familia şi numele neamului.

O viaţă a luat în piept greutăţile şi s-a războit cu ele şi a ţinut copiii la şcoli, cât s-a putut şi cât au putut şi ei, i-a slujit, acesta e cuvântul, la fel şi la rând, cu familiile lor, cu nurorile şi nepoţii şi strănepoţii, cât au ajutat-o puterile şi a fost tot timpul în sufletul lor, în zbaterea lor,  cât au putut să răzbească şi ei în viaţă şi n-a lipsit niciodată de la datoria de a fi sprijinul lor slătiorean. 

Rar mi-a fost dat să văd o slătioreancă atât de însufleţită de patima dragostei faţă de copiii ei şi de a trăi fiecare clipă a vieţii lângă ei şi răspunzătoare faţă de viaţa lor, chiar şi când ei se aflau de mult pe picioarele lor, bărbaţi în toată firea, şi cu răspunderi pe cât le-a fost dat şi au meritat de la viaţă.

Unul dintre aceşti fii, însufleţit, repet cuvântul, cel mai în vârstă dintre ei, de patima iubirii de mamă şi de ambiţia lui de a-i călca pe urme, ajuns inginer şi arhitect de excepţie şi om cu stare şi om important în societate, mare constructor, şi generos ca şi ea, şi ambiţios în faceri de bine, cum zic ţăranii, cu dragoste pentru satul lui pe care l-a ajutat cât a putut şi i-a sporit prestigiul, doritor să se vadă că ştie de unde s-a tras şi mândru de extracţia lui ţărănească, un bărbat din cei aleşi să slujească România şi să o facă mai frumoasă, m-a surprins cu un răspuns, într-o discuţie, când eu exprimam admiraţia faţă de colega mea de şcoală primară, slătioreanca frumoasă şi ambiţioasă şi hotărâtă să răzbească toate greutăţile vieţii, câte ar fi fost ele, şi au fost, ca să-şi ajute copiii.

Iată răspunsul care m-a surprins şi tulburat şi mi-a rămas în minte ca fiind cel mai frumos omagiu de recunoştinţă adus unei mame:

- Dacă mama mea m-ar fi rugat să-i fac o casă care să se rotească ea singură după soare, i-aş fi făcut mamei mele o casă care să se rotească singură după soare.