Sărbători în familie? Copiii României, abuzaţi sexual în „cercul de încredere“

Nicky, 8 ani, a fost abuzată sexual de unchiul ei. I-a luat alţi opt ani ca să scape de el. Maria, 12 ani, a trăit prima experienţă sexuală cu propriul bunic. Ştefan, 5 ani, a fost violat de propriul tată şi de prietenul acestuia. Sunt doar trei dintre vieţile amputate încă din sânul familiei. 94% din cazurile de abuz asupra copiilor în România au loc în familie, arată UNICEF. Dacă Moş Crăciun nu există, există sigur monştri cu chip de om.

Este România lui 2015, cea în care violenţa asupra copiilor continuă să fie un „stil de educare“. Nu vreau să ne uităm în curtea vecinului bulgar, francez sau danez, s-arătăm cu degetul spre dezaxaţii lor sau pedofilii schizofrenici. Cazurile de bolnavi mintal sunt diferite de cazurile unei societăţi maladive. Chiar dacă răul vorbeşte o limbă universală, la noi, răul se naşte frecvent din lipsa de educaţie, nu dintr-un diagnostic medical. În România de azi, abandonul şcolar a atins 18%, iar sărăcia ţării condamnă 1.260.000 de copii să trăiască la margine de viaţă. Care sunt şansele la o educaţie normală, care sunt şansele ca ei să nu ajungă părinţii lor de azi? 

CERCUL DE ÎNCREDERE

La noi, copiii supravieţuiesc pentru că sunt, probabil, mai puternici decât ai lor. Cazurile de mai sus sunt reale, pe două dintre ele le-am întâlnit personal, acum câteva luni – poveştile lor sunt spuse pe larg în proiectul „Notre-Dame de Companie.“ Abuzurile sexuale din copilărie nu le-au făcut cu nimic mai puternice, ba din contră, au transformat două copile în prostituate. Le-a scăzut stima de sine, le-a provocat anxietate, tulburări emoţionale, nevroze, comportament sexualizat, probleme la şcoală şi chiar tentative de suicid. Cu greu a ajuns la ele o mână sfântă, străină, care le-a prins de braţ, le-a oferit adăpost, sprijin şi, cel puţin, o îmbrăţişare pe zi. Le-a ajutat să urce în lumea aia, pe care noi, din spatele monitoarelor, o numim bolnavă, dar pe care ele, din umbra abuzurilor, o numesc normală. Dar Nicky, Maria şi Ştefan au plecat la drum cu un handicap fabricat de minţile celor care ar fi trebuit să le ocrotească. Specialiştii îi numesc pe aceştia „cercul de încredere“, iar o Convenţie semnată şi ratificată de România la Lanzarote obligă legislaţiile naţionale să definească acest termen, astfel încât pedepsele penale aplicate să fie maxime în rândul agresorilor care fac parte din „cercul de încredere” al copiilor-victime.  

Consiliul Europei a prezentat în data de 7 decembrie 2015 primul raport despre cum statele europene protejează copiii împotriva abuzului sexual în cercurile de încredere. Raportul cuprinde 26 de state membre şi a fost realizat de un Comitet Lanzarote, bazându-se pe informaţiile primite de la autorităţile naţionale şi de la organizaţiile neguvernamentale. Dintre toate ţările membre prezente în raport, doar Spania a incriminat abuzul sexual conform regulilor impuse de Convenţia Lanzarote –Convenţia Consiliului Europei de Protecţie a copiilor împotriva abuzului şi exploatării sexuale. Tot în cadrul acestui raport, se recomandă ca statele să se asigure că procedurile penale în cazurile abuzului sexual sunt adecvate copiilor, în special pentru a evita intervievarea necorespunzătoare şi repetitivă a acestora. 

„Copilul-victimă care trebuie să raporteze un abuz ce s-a comis asupra sa de către o persoană în care avea încredere, pe care o respecta şi, probabil, o iubea, se află într-o situaţie extrem de delicată. Trebuie să evităm să agravăm trauma profundă pe care copilul a suferit-o deja.“ (Bragi Gudbrandsson, Preşedintele Comisiei Lanzarote)

De asemenea, raportul spune că îndepărtarea victimei din mediul familiar poate fi percepută de copil ca o pedeapsă pentru dezvăluirea pe care a făcut-o şi tocmai de aceea ar trebui să fie o măsura de ultimă instanţă; îndepărtarea presupusului autor ar trebui să fie luată în considerare ca primă măsură. 

Verificând raportul şi recomandările pe ţări, România pare să stea bine la capitolul legi. Suntem acoperiţi, copiii noştri pot dormi liniştiţi. Statul îi apără. Însă, aşa cum tot românul ştie, legile româneşti nu sunt făcute pentru a fi aplicate. Nu mereu. Alteori, sunt făcute ca parlamentarii să-şi justifice cumva scaunele înfundate de propriile trupuri greoaie şi lacome. Sunt curioasă câţi dintre legiuitorii români ştiu ce prevederi conţine Convenţia de la Lazanrote. În 2014, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţiei, din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, au raportat 12.542 de cazuri de abuz, neglijare şi exploatare a copilului. În 2015, din ianuarie până în iunie, s-au raportat 6.736 de cazuri. Iar cifrele sunt, de cele mai multe ori, mai mici decât cazurile reale. Pentru că adulţilor le este încă ruşine să vorbească despre alta. Şi celor cărora nu le e ruşine, le e frică. 

Primul Raport al Convenţiei Consiliului Europei pentru protectia copiilor impotriva exploatarii sexuale si...

CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ 

Dintre toate punctele atinse în raport – unele dintre ele dejucate practic prin semantică – România stă cel mai prost la capitolul: „Măsuri luate în privinţa abuzatorilor, cum ar fi decăderea din drepturile părinteşti, monitorizarea sau supravegherea persoanelor care au fost condamnate“. În 2013, au fost trimise doar 114 cereri de decădere din drepturile părinteşti, iar în Bucureşti au fost 14, anunţa Laura Andrei, preşedintele Tribunalului Bucureşti, acum un an. Despre monitorizarea agresorilor este şi mai greu să vorbim, pentru că aceasta nu are loc. În cazul violenţei domestice, victima poate primi un ordin de protecţie, ce se poate elibera acum în 72 de ore, care să-l ţină departe de abuzator. Evident, în teorie. În practică, atât timp cât abuzatorul – bărbat sau femeie – este liber, şansele ca autorităţile să-l supravegheze sunt foarte slabe. Nu ne permitem încă tehnologia, la nivel de ţară, dar vrem să facem mai multe puşcării – aşa că poate vor avea loc în ele, pe viitor. 

Citez tot din statisticile oficiale ale Statului Român: anul trecut, 562 de minori au fost abuzaţi sexual, dintre care 330 de cazuri au fost din familie – adică din cadrul acelui „cerc de încredere“ pe care-l pomeneşte Convenţia. Din totalul cazurilor de abuz sexual din 2014, urmărirea penală a agresorului a început în 243 de cazuri. Fetele sunt principalele victime ale abuzului sexual, iar vârsta celor mai mulţi minori care ajung în astfel de situaţii este cuprinsă între 10 şi 17 ani. Aceeaşi Autoritate ne-a oferit şi cifrele cu privire la prima jumătate a anului 2015, din care reiese că 270 de minori au fost victimele abuzului sexual, mai mult de jumătate dintre cazuri s-au petrecut tot în familie. În 123 de cazuri autorităţile au considerat necesară urmărirea penală a agresorului.

Unde se duce răul când se duce? Ce se întâmplă cu agresorii din sutele de cazuri în care autorităţile nu consideră că un agresor trebuie judecat, şi, dacă ar fi fost găsit vinovat, PEDEPSIT? Mai mult, ce se întâmplă cu un părinte care îi fură viitorul propriului copil? Poate că Avocatul Poporului, care veghează atent asupra condiţiilor din puşcării, ar trebui să-şi pună ochelarii şi când se uită la instituţiile care lucrează pentru copiii României. Poate că ar trebui ca legiuitorii noştri să nu mai numere câinii de la stână, ci copiii care nu se mai duc la şcoală. Poate că şi noi, societatea civilă – de la gospodină şi zugrav la preot şi medic – ar trebui să cerem drepturile (pentru noi şi pentru ei) înainte să mai moară alţi 62 de oameni. Altfel, ajungem şi noi abuzatorii morali ai acestor copii şi ai celor care vor veni.