Scurtă carte poştală în aşteptarea primăverii

Ca ultimul ţăran din Slătioara, după Sfântul Ion, nu mai am răbdare cu iarna. Din copilărie şi până mai deunăzi, m-am luptat în nădejdea mea ţărănească cu ambiţia anotimpului alb de a ţine pământul nostru sub viscole şi sub zăpezi şi troiene până dincolo de mijlocul lui februarie, când răbdarea îl părăseşte de tot pe ţăranul adevărat care iese în pridvor la mijlocul nopţii să vadă dacă nu se îngrămădesc norii aducători de moină

şi de ploaie, mânaţi de vântul lui martie, vântul speranţei că primăvara va scoate la lumină iar soarele rodnic, când arăturile din toamnă încep să răsufle în zori şi pe buza lor să se înfiripe peria deasă a grâului, iar pe marginea drumului, în şanţuri, să scoată capul de sub frunzele uscate Popdealul galben, prima floare care, deşi n-are sărbătoare ca ghioceii şi Floarea-Paştelui, e cea mai plină de speranţă.

Lumina care ne-a învăluit, în sudul ţării, mai ales în ultimele zile ale lui ianuarie, şi limpezirea cerului care a făcut ca la prânz termometrul să arate şi 14 grade Celsius, nu sunt semnele Primăverii ci ale unei vremi anapoda. Cum anapoda încep să se arate şi vremurile cu zvârcolirile politicianismului de Codrul Vlăsiei care ne-au adus până acolo încât să trăim să vedem şi în orăşelul Unirii cum 24 ianuarie 1859  a fost sărbătorit în doua tabere şi în două locuri, fiecare tabără cu ”Hora Unirii” a ei şi cu sloganurile ei care le învrăjbesc şi le dezbină, îndepărtându-le de chemarea primei strofe a poemei naţionale: ” Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română/Sa-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României!”.

Ce mă îngrijorează este ca, în această dezbinare, să nu se strecoare – să nu se fi şi strecurat - unindu-le, pe nebăgare de seamă, demagogia asigurărilor strigate în gura mare privind devotamentul şi iubirea lor faţă de ţară...

Dacă n-au ele, taberele politicianiste, răbdare pentru pace şi linişte măcar într-o singură zi din an consacrată Unirii!