Securitatea alimentară depinde de politicile naţionale, nu de stocurile existente. 4 întrebări care ne arată dacă vom fi sau nu într-o criză alimentară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

”România a devenit prima ţară care a blocat exporturile de cereale în timpul pandemiei de coronavirus, o decizie dramatică ce ar putea spori temerile privind aprovizionarea cu alimente la nivel global” - Bloomberg, 10 aprilie 2020

De ce m-am bucurat după ce Guvernul a revenit asupra deciziei de a bloca exporturile de cereale

Trăim într-o lume a abundenţei alimentare. Producţia şi stocurile globale pentru produsele alimentare de bază sunt foarte ridicate, iar preţurile mondiale pentru majoritatea bunurilor alimentare au fost remarcabil de stabile. Ultimii 15 ani, traversaţi de două crize alimentare, ne-au ajutat sa învăţăm cum să menţinem sistemul alimentar viu şi în mişcare, în ciuda unor vremuri confuze şi pline de temeri.

La modul absolut, pe plan global, există suficientă hrană. Dar acest lucru nu este suficient.  Pentru ca o ţară să aibă securitatea alimentară asigurată, întreg sistemul trebuie să funcţioneze:  exportul (sau importul, după caz), transportul, componentele de procesare şi distribuţie. Ceea ce salvează lumea de la foamete este tocmai mobilitatea alimentară. Hrana, ca şi banii, trebuie să circule, iar politicile naţionale trebuie să păstreze această dinamică alimentară stabilă.  

Nu disponibilitatea hranei pe plan global ne ameninţă securitatea alimentară, ci felul în care sunt gândite politicile naţionale

În perioada 2007 – 2008, când preţurile la alimente au crescut foarte mult, rezervele alimentare s-au diminuat, iar preţul petrolului a crescut.  A doua creştere considerabilă a preţului la alimente din 2010 – 2011 a fost determinată de condiţiile climatice vitrege din cele mai importante ţări exportatoare, ceea ce a dus la o scădere a producţiei agricole. În consecinţă, lipsa hranei din zonele sensibile ale planetei şi creşterea malnutriţiei, mai ales în rândul copiilor, a aruncat grupurile şi popoarele vulnerabile şi mai adânc în sărăcie.

Foamea şi accesul limitat la hrană sunt condiţii inacceptabile pentru secolul XXI

În ultima vreme a existat un context pozitiv care ne dă încredere că securitatea alimentară a oamenilor nu va fi pusă sub semnul întrebării: cu unele excepţii bine localizate, producţia de cereale (grâu, orez, porumb) este cu mult peste media ultimilor cinci ani, preţul petrolului a scăzut, transportul este mult mai ieftin şi mai facil, iar stocurile globale de hrană au atins un maxim istoric.

Dar acest context pozitiv a fost brusc fragilizat de criza COVID-19: avem stocuri mari de cereale şi produse alimentare de bază, dar mai puţin consum în industria HORECA, alimentele sensibile sau perisabile ajung greu la consumatori, forţa de muncă din ferme sau unităţi procesatoare e redusă, canalele de distribuţie sunt alterate, iar circulaţia oamenilor este limitată prin reglementări oficiale.  

Aceste dereglări funcţionale ale unui ecosistem, care până nu de mult avea toate premisele să funcţioneze impecabil, sunt dublate de temeri financiare: vor mai avea oamenii bani să cumpere alimente in contextul unei economii care, practic, s-a închis?

Securitatea alimentară nu este ameninţată de cantitatea de marfă de pe rafturile supermarket-urilor, ci de puterea scăzută de cumpărare, mai ales pentru grupurile vulnerabile

E datoria politicului să ajute aceasta categorie să poată avea acces la hrană, prin deblocarea unor subvenţii speciale.

Pe plan global se aşteaptă ca fermierii să aibă mult de suferit în urma crizei. În Statele Unite, 74% din fermieri se aşteaptă la pierderi financiare importante.  În situaţia în care politicul interzice exporturile de cereale lucrurile se vor înrăutăţi mai mult. Vom fi în situaţia de a avea stocuri mari şi lichidităţi scăzute în ţări producătoare de alimente de bază (grâu, orez, porumb) şi lipsă de alimente şi preţuri mari în ţările cu o agricultură mai puţin dezvoltată. În timpul crizei din 2007 / 2008 o tremie din ţările lumii au adoptat restricţii de export, ceea ce a determinat o creştere a preţurilor la alimente peste tot. În multe momente de criză, ”protecţionismul alimentar” a fost abordat de ţările mari producătoare de cereale. Aproximativ 30% din creşterea preţului la grâu s-a datorat acestui comportament izolaţionist. Pretul crescut al grâului, resimţit la nivelul ţărilor sau grupurilor vulnerabile, a avut drept consecinţă directă malnutriţia. Luând în considerare stocurile mari de hrană existente, oprirea exporturilor poate exacerba impactul economic şi social al crizei COVID 19. 

Adevăr sau provocare?

Obiectivul politicilor naţionale este acela de a reuşi să mute hrana de la producător în farfuria oamenilor, astfel încât aceasta să fie sigură şi accesibilă. Aşa cum am spus, stocurile de alimente şi produse alimentare de bază, la nivel global, sunt fără precedent. Provocarea în ceea ce priveşte securitatea alimentară în timp de criză aparţine întotdeauna guvernelor în funcţie. Ele sunt cele care trebuie să răspundă la întrebările de mai jos:

  • Are oraşul sau satul meu destulă mâncare în magazine?
  • Au oamenii acces la hrană oricând îşi doresc?  
  • Pot sa plătească pentru alimente? 
  • Au agricultorii seminţe şi inputuri agricole (fertilizatori, ierbicide, fungicide, etc) astfel încât să poată produce hrană pentru următorul an?

Daca răspunsul este ”DA” la toate cele patru întrebări, înseamnă că România poate evita cu succes criza alimentară. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite