Selecţie negativă

Discreţia a ajuns cel mai mare dezavantaj în materie de expunere publică. Eşti cuviincios, adio! Trăsneşti a tupeu, bine-ai venit pe scenă!

„În fiecare prost presimt un şef". Ce este această temere şi de unde vine? Nu e un slogan al circumspecţiei, ci un vers de Romulus Vulpescu, scris pe vremea când pe erudit îl prindeau zorii în tipografie, unde potrivea oglinda paginii spre a-i fi pe plac. Aparent, versul atrage prin rebeliune antiierarhică, prin cauterizarea negilor subalterni. Însă nu e doar asta. Cine lipeşte versul de ieri la România de azi fotografiază, dintr-o apăsare pe buton, un decalaj şi un derapaj. Reunite, cele două impun formula de reaşezare a societăţii, cu valorile şi non-valorile ei. Iar formula aceasta se numeşte, simplu şi dureros, selecţie negativă. Ce înseamnă asta? Mai multe lucruri. Unul este predilecţia pentru promiscuu şi facil, care coincide cu abandonarea temelor serioase de discuţie. Un altul constă în relativizarea criteriilor, care produce opţiuni discutabile, când nu fanteziste sau ridicole. La urma listei, poate că ar trebui trecută şi modificarea polilor de interes public, alături de portretul-robot al persoanelor demne de atenţia semenilor.

Cei care construiesc sisteme de aşteptări în jurul răsfăţaţilor din media nu se mai pot desprinde din capcana şcolilor de jurnalism care i-au pisat cu ideea potrivit căreia răul vinde bine şi binele vinde rău. În plus, pentru ca reţeta să dea roade, prim-planul mediatic trebuie să aibă un „ce" exotic, conform străvechii găselniţe după care „un câine care muşcă un om nu e o ştire, pe când un om care muşcă un câine, da". Unde duc aceste false strategii? La apariţia unui personaj public compus din excese, care cântă în falset o partitură scrisă cu urechea la poruncile lui Rating Vodă. Urmarea? O pletoră de arătări din plastic, cu voinţă de fier şi limbă de lemn. Portrete spânzurate strâmb în galeria tranziţiei, bipezi clandestini, identităţi de culoarea vântului şi de consistenţa aerului. Până pe la începutul mileniului, încă exista o formă de curiozitate faţă de două praguri: precocitatea şi longevitatea. Opinia publică aplauda performanţa oamenilor aflaţi fie la început de drum, fie în ultima lui parte. Alexandra Nichita, Mihaela Ursuleasa sau - cu un bemol la cheie - Cleopatra Stratan culegeau elogii la fel ca Neagu Djuvara, Cella Delavrancea ori Solomon Marcus.

Agenda s-a schimbat, tot sub acţiunea selecţiei negative. Discreţia a ajuns cel mai mare dezavantaj în materie de expunere publică. Eşti cuviincios, adio! Trăsneşti a tupeu, bine-ai venit pe scenă! Cu o ipocrizie de care nu-l va vindeca nimeni vreodată, publicul înfierează nulităţile, dar asta abia după ce le soarbe din ochi şi le urmăreşte traiectoria. Cu aceeaşi ipocrizie, el aduce reproşuri televiziunilor ahtiate după audienţă şi realizatorilor trepanaţi, mediocri sau captivi ai minimei rezistenţe. Însă când media oferă alternativa bună, acelaşi public se uită în altă parte şi caută un subiect cald, palpitant şi mirosind a sânge, divorţ sau rut. Un exemplu de dată recentă. Monica Columbeanu şi-a anunţat intenţia de-a scrie o carte. Nimic condamnabil, câtă vreme scrisul e democratic ca prostia, gripa şi moartea. Tabloidele care-au dat ţării această veste emoţionantă au avut zeci de mii de citiri online. În aceeaşi zi, „Adevărul" publica un reportaj despre Miruna Rădulescu, o elevă care şi-a ilustrat propriul volum de versuri, a câştigat un premiu şi acum lucrează la un roman. Numărul de citiri la data scrierii acestui articol (miercuri seara)? 465. Pe aceeaşi linie, Pamela Traşcă şi Simona Sensual, două dintre vestalele templului piepticostal, se bucură de atenţia rezervată somităţilor, pe când Maria Alexandra Ion şi Andreea-Iuliana Ţânţ, alte eleve care au scris cărţi, sunt cunoscute doar de părinţi, bunici şi câţiva prieteni. Selecţia negativă operează, iar acesta e doar unul dintre palierele pe care le-a cucerit. Poate cel mai puţin însemnat. De ce nu mai scrieţi poezie, Romulus Vulpescu?