SERIAL Anticorupţia. Istoria unui fenomen care transformă România

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Adevărul“ va publica, pe parcursul următoarelor două săptămâni, o serie de articole care explică de unde a pornit lupta împotriva corupţiei şi către ce etapă se îndreaptă România după valul de arestări şi condamnări din ultimii ani.

Este un proiect în care tema anticorupţiei va fi abordată nu cu patima monologurilor din talk-show-urile televizate, ci va fi prezentată simplu şi clar, prin mărturiile celor care au gravitat în jurul schimbărilor petrecute în Justiţia din România ultimilor 15 ani.

Schimbările sunt mai uşor de observat în cazurile extreme: în 2002, procurorul Cristian Panait alegea să-şi ia viaţa, aruncându-se de pe terasa blocului în care locuia. Lucrase la un dosar în care erau implicaţi sponsori ai PSD, iar presa a scris că asupra sa au fost exercitate mari presiuni politice. În 2015, afaceristul Costel Comana se sinucide în toaleta unui avion care zbura spre Costa Rica. Era anchetat într-un dosar de corupţie.

Cum şi de ce am evoluat de la un sistem de justiţie încremenit în obedienţa faţă de politic, la „războiul total” împotriva faptelor de corupţie închegate pe axa politicieni-funcţionari-oameni de afaceri? În ce măsură această revoluţie judiciară a fost dorită de români şi cât de mult ne-a fost impusă din afara ţării? Este lupta anticorupţie o şosea cu o singură direcţie, sau ne putem întoarce de unde am plecat? Trăim apogeul acestui fenomen, sau turaţia va creşte abia de acum înainte?

Serialul “Adevărul” reuneşte mărturii importante ale celor trei procurori-şefi care au condus până acum Direcţia Naţională Anticorupţie: Ioan Amarie (în perioada în care instituţia se numea Parchetul Naţional Anticorupţie), Daniel Morar şi Laura Codruţa Kovesi. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte despre momentul 2005 – când a schimbat radical traseul justiţiei - şi despre pericolul pe care îl întrevede astăzi: cel de transformare a României într-un stat poliţienesc. George Maior, şeful Serviciului Român de Informaţii în perioada 2006-2015, dezvăluie, între altele, cine s-a temut cel mai mult de colaborarea SRI-DNA, iar foştii miniştri ai Justiţiei, Rodica Stănoiu, Cristian Diaconescu şi Monica Macovei, fac radiografia intruziunii politicului în actul de justiţie pe parcursul ultimilor 15 ani.

Serialul “Adevărul” prezintă evoluţia unui fenomen, dar şi micile poveşti care formează acest puzzle uriaş. La capătul a zeci de ore de interviuri cu procurori şi inculpaţi, reporterii “Adevărul” sintetizează lupta anticorupţie aşa cum se vede ea din cele două părţi ale “frontului”. La finalul demersului nostru vom încerca să prognosticăm, împreună cu analişti, scriitori şi observatori ai marilor dosare, către ce etapă se îndreaptă România după cutremurul care a şubrezit edificiul de corupţie clădit de politicieni şi afacerişti.

Argument. De ce scriem despre lupta anticorupţie

Corupţia nu e doar un subiect de presă, e un corp viu care ne-a amputat viaţa. Din cauza actelor de corupţie milioane de români au rămas şomeri şi au plecat să muncească în străinătatate, lăsând în urmă copii, neveste şi probleme de familie care n-au mai fost rezolvate niciodată. Ei, corupţii, ne-au făcut să dispreţuim politica şi să votăm mereu răul cel mai mic. Din cauza corupţiei mor oamenii pe şoselele înguste şi cariate al ţării. Lupta împotriva corupţiei e o temă care ne priveşte pe toţi pentru că e vorba de banii noştri. Suma pentru care instanţele au dispus recuperarea prejudiciilor în dosarele DNA a ajuns la 310 milioane de euro în 2014, bani cu care s-ar fi putut construi şcoli, spitale şi zeci de kilometri de autostradă. Pentru a înţelege acest fenomen, nu e suficient să vedem inculpaţii arătându-şi ostentativ cătuşele în faţa cameramanilor, la ieşirea din DNA. E nevoie să facem un pas în spate pentru a cuprinde cu privirea întregul tablou.

Cum arăta România înainte de apariţia DNA

25 decembrie 1989. Primul proces al României post-comuniste se judecă într-un tribunal improvizat în incinta unei unităţi militare. Rechizitoriul este înflorit cu zvonuri difuzate la televiziune, iar avocatul apărării îi înfierează fără milă pe cei pe care ar fi trebuit să îi apere. Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte şi executaţi. România scapă repede de dictatură, dar nu poate scăpa peste noapte de metehnele unui regim care modelase după propriul chip toate ramurile societăţii.

La momentul Revoluţiei, justiţia e printre domeniile cele mai compromise după aproape cincizeci de ani de complicitate cu atrocităţile comuniste, dar nimeni nu are interesul să ia în calcul o curăţare a sistemului, aşa cum se întâmplă cu alte ţări din spatele Cortinei de Fier. După ce se rupe de Uniunea Sovietică, Estonia opreşte orice activitate în justiţie vreme de şase luni. Niciun proces nu se mai judecă în această perioadă, în care fiecărui angajat din sistemul juridic i se evaluează activitatea din epoca precedentă. România nu face acest lucru şi, după decembrie din 1989, toţi magistraţii rămân pe poziţii, adaptând noilor vremuri obiceiurile pe care le căpătaseră înainte de prăbuşirea comunismului. 

La jumătatea anului 1990, un tânăr pe nume Daniel Morar intră în Procuratură şi află de la colegii săi că, în ultima jumătate de secol, niciun membru de partid din România nu fusese anchetat fără aprobarea sau consimţământul partidului. Justiţia rămâne la fel precaută cu oamenii politici şi cu protejaţii acestora. Corupţia devine o banalitate, economia este spoliată de securişti transformaţi în oameni de afaceri, se dau tunuri, se adună averi şi se impart zone de influenţă.

Procurorii, avocaţii şi judecătorii sunt, de cele mai multe ori, parte a acestor afaceri. Pe la colţurile tribunalelor din ţară se numără teancuri de dolari şi se hotărăsc sentinţe. Tinerii care vin de pe băncile facultăţii pentru a intra în sistemul de justiţie sunt ademeniţi cu astfel de practici, iar dacă refuză li se taie elanul.

În 1995, Laura Codruţa Kovesi, o tânără de 22 de ani, îşi începe munca de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu şi primul lucru pe care îl aude este “procuratura nu e pentru femei”. În tot acest timp, problema corupţiei este lăsată în seama unei comisii parlamentare care avea să funcţioneze între 1992 şi 1996 fără a lăsa în urmă vreun rezultat notabil. La conducerea ei se afla Victor Babiuc, care peste ani avea să fie el însuşi anchetat şi condamnat pentru fapte de corupţie.    

Constantinescu, înfrânt şi de corupţie

17 noiembrie 1996. Emil Constantinescu îl învinge pe Ion Iliescu în alegerile prezidenţiale şi promite reformarea justiţiei şi măsuri dure împotriva corupţiei. Pe 7 ianuarie 1997 se înfiinţează Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate. Oficial, era o comisie informală cu acces la resursele serviciilor de informaţii, care ar fi trebuit să ţină sub ochi Parchetele şi Poliţia ca să adune mai repede probele şi să trimită în judecată marii corupţi. După doi ani de şedinţe inutile ţinute în birourile de la Cotroceni, comisia se declara neputincioasă prin însăşi vocea preşedintelui Emil Constantinescu: „Nu ne putem lăuda cu niciun caz de mare corupţie pe care l-am dus până la capăt”.

Regimul Constantinescu eşuează şi în ceea ce priveşte reforma, lovindu-se de un sistem judiciar care se închide în propria carapace şi respinge orice curent de schimbare. În 1999, procurorul Daniel Morar (intrat în magistratură imediat după Revoluţie) îl arestează pe Viorel Burzo, judecător la Curtea de Apel din Cluj, şi simte reacţia imediată a sistemului, fiind stigmatizat şi privit ca un intrus. „La nivel politic a existat decizia de schimbare, dar au lipsit oamenii care să o facă. Justiţia era integral comunistă în acel moment”, spune Alina Mungiu, o apropiată a lui Emil Constantinescu.

Spre sfârşitul anului 2000, guvernarea CDR încearcă totuşi să lase impresia unei implicări împotriva corupţiei şi înfiinţează o Secţie Specială Anticorupţie în cadrul Parchetului General, condusă de tânărul procuror Ovidiu Buduşan. Situaţia justiţiei din România după un deceniu de libertate rămânea însă catastrofală şi se concentra într-o singură imagine, surprinsă de fotograful Radu Vioreanu într-o sală de judecată: adus în faţa instanţei, interlopul Amet Metin se întoarce către completul de judecători, rânjind dispreţuitor şi apucându-se cu mâna dreaptă de organele genitale, într-un gest încărcat de batjocură şi de subînţeles.

image

Imaginea justiţiei de la începutul anilor 2000: Interlopul Amet Metin sfidând instanţa de judecată  FOTO. Radu Vioreanu

Toată lumea e mai presus de lege

10 decembrie 2000. Ion Iliescu revine în funcţia de preşedinte, iar PDSR-ul condus de Adrian Năstase se pregăteşte pentru încă patru ani la conducerea ţării. Justiţia se întoarce cuminte în lesa stăpânilor de odinioară. Sunt ani în care politicienii pactizează, indiferent de partidul din care fac parte. Rodica Stănoiu, fost ministru de Justiţie, admite că PSD-ul a oprit dosare, dar susţine că erau ale adversarilor politici.

La bilanţului Ministerului Public din anul 2001, premierul Adrian Năstase le transmite procurorilor să termine cu dosarele instrumentate politic şi să nu mai repete îndrăzneala de a ancheta mari finanţişti ai ţării, precum Răzvan Temeşan, cel pe care presa îl catalogase drept „groparul Bancorex”. Procurorul Ovidiu Buduşan îl înfruntă pe Năstase atrăgându-i atenţia că dosarul lui Temeşan este încă în derulare. În scurt timp, Buduşan este demis de la conducerea Secţiei Speciale Anticorupţie şi apoi exclus din magistratură!

Tot în 2001, prim-procurorul Victor Bescuca, din conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, este dat afară pentru că nu a participat la o conferinţă organizată de prefectură. Un an mai târziu, Nicolae Mischie, preşedintele Consiliului Judeţean Gorj, le ia apărarea unor primari din acelaşi partid (PDSR) anchetaţi pentru fapte de corupţie, declarând revoltat: „Procuratura şi Tribunalul să-şi vadă de treaba lor. Nu fac ei ce vor!”. Acelaşi Mischie îşi însoţeşte o mătuşa la tribunal pentru a o ajuta într-un proces cu retrocedarea unei case. Merge direct la judecător, care i se închină: „Credeţi că am uitat când tremuram ca varga şi dumneavoastră mi-aţi spus să stau liniştit că sigur voi fi numit judecător?!“. A doua zi, casa este retrocedată. Mischie se mută în ea cu toată familia.  

PNA, o instituţie inofensivă

4 aprilie 2002. La presiunile tot mai insistente ale Occidentului, guvernul Năstase emite o ordonanţă de urgenţă prin care se bun bazele Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA). Fără să ştie, Adrian Năstase toarnă fundaţia celei mai puternice instituţii din România ultimilor 25 de ani, care mai târziu avea să se transforme în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi să-l trimită în faţa judecătorilor, care l-au şi condamnat. 

Însă în toamna lui 2002, PNA era o instituţie inofensivă, care făcea înregistrări pe reportofoane şi acţiuni de flagrant cu maşini împrumutate de la Ministerul Agriculturii. Procurorii nou înfiinţatului organism se adună într-un birou şi îşi dau seama că lumea nu ştie nici măcar unde se află PNA. Confecţionează o plăcuţă cu iniţialele instituţiei, dar procurorul general Tănase Joiţa îi pune la punct: „Cum adică să puneţi plăcuţă pe Parchetul General? Niciodată!“.

De aici, de la această atmosferă marcată de incertitudine şi de neputinţă, s-a pornit către apariţia fenomenului despre care se vorbeşte acum că va decide viitorul României. Cum s-a scris istoria acestui fenomen, veţi afla pe parcursul următoarelor două săptămâni, în “Adevărul”.

Citiţi mâine în Adevărul: Parchetul Naţional Anticorupţie – instituţia care n-a vrut să supere pe nimeni.

image


 

SERIAL Anticorupţia. Istoria unui fenomen care transformă România 

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite