Sexul şi puterea: avantajele evolutive ale despotismului sexual
0
Războinicia, puterea şi despotismul sexual au reprezentat un aliaj de-a lungul istoriei. Orgiile n-au lipsit din biografia multor lideri şi şefi de stat, inclusiv a celor din ţările înalt dezvoltate. Iar în statele dictatoriale, „aprovizionarea” liderilor cu fecioare a reprezentat un proces organizat pe principii sistemice.
Scriitorul francez Alexandre Dumas-tatăl, care călătorise în Caucaz în anii 1858-1859, povestea în jurnalul său de călătorie că cel mai bun cadou pe care îl puteau oferi tinerii georgieni şi lezghini (etnici din Daghestan) nevestelor lor erau mâinile tăiate ale indivizilor din tribul vecin; aceste mâini aduse în calitate de trofee erau o dovadă a destoiniciei bărbaţilor, ele erau afişate în văzul tuturor, de exemplu bătute în ţinte de poarta ogrăzilor sau de peretele casei. Exemplul acesta ilustrează legătura strânsă dintre agresivitatea masculină, război şi succesul reproductiv.
Pe scurt, teza e următoarea: triburile care aveau în rândurile lor războinici deosebit de fioroşi, brutali şi, într-o anumită măsură sociopaţi, puteau obţine un avantaj psihologic şi fizic în luptele cu grupurile rivale echivalente numeric; ulterior, asigurând victoria în lupte a triburilor natale, indivizi agresivi care supravieţuiau obţineau onorurile de rigoare şi şanse mai mari de a-şi transmite genele prin numeroşii urmaşi. Astfel, predispoziţia spre agresiune brutală s-a perpetuat şi se nasc şi astăzi indivizi agresivi, sociopaţi, care în lipsa războiului devin o problemă socială. Comportamentul agresiv, în fond, este încă foarte răspândit, fiindcă genele agresivităţii au corelat cu succesul reproductiv şi au ajuns până în timpurile noastre.
Antropologii, în virtutea contactului lor intens cu comunităţile contemporane de vânători-culegători, au identificat o corelaţie directă şi strânsă între agresivitate, reproductivitate şi propăşirea genetică. Sunt celebre observaţiile antropologului american Napoleon Chagnon, care în anii ’60-70 a studiat viaţa tribului sud-american Yanomami; cercetătorul a acumulat dovezi clare că agresivitatea specifică acestor aborigeni are o relaţie directă cu strategia lor reproductivă. Bărbaţii cei mai agresivi din trib (numiţi unokai), care omorâseră duşmani din triburile străine, aveau de regulă de 2,5 ori mai multe soţii şi de 3 ori mai mulţi copii, decât bărbaţii care nu au omorât. Aşadar, bărbaţii care demonstrau un grad mai mare de agresivitate obţineau un statut privilegiat, mai multe femei şi aveau mai mulţi urmaşi, distribunidu-şi genele într-un număr mai mare.
Potrivit unui alt studiu de antropologie, asupra tribului Xavánte, din delta râului Amazon, liderului războinic îi aparţin o pătrime din toate femeile tribului; corespunzător, cel puţin o pătrime din copii moştenesc genele celui mai combativ bărbat, ceea ce în plan evolutiv contribuie la propăşirea genelor războinice la nivel de populaţie.
În 2014 au fost publicate datele unui studiu efectuat asupra unui trib de păstori din Africa de Est, care a demonstrat o dată în plus succesul reproductiv al bărbaţilor războinici. Indivizii angajaţi mai activ în raiduri violente asupra triburilor vecine obţin mai multe vite, prin jaf, ceea ce le permite să pretindă la mai multe soţii şi, corespunzător, să aibă mai mulţi copii. Relaţia este simplă: violenţa asigură resurse, resursele asigură statut social, iar statutul social – acces la mai multe femei.
Dacă facem o scurtă incursiune istorică într-o altă epocă şi pe un alt continent, în Rusia ţaristă, vom descoperi că reprezentanţii clasei de vârf, dvorenii şi moşierii din diferite gubernii ale întinsei ţări, aveau obiceiul de a profita de puterea lor şi preluau cu forţa nevestele şi fetele vecinilor de rang inferior, iar agresarea sexuală şi violarea fiicelor de ţărani şerbi era o practică răspândită în acele vremuri. Un memoralist din acele vremuri povestea că unul dintre moşierii ruşi se comporta ca un cocoş pe teritoriul său, iar toate femeile din jur, de toate vârstele, erau tratate ca şi cum ar fi fost găinile sale. El se putea plimba seara târziu pe ulicioarele satului, se oprea în dreptul vreunei case, bătea în geam şi cea mai frumoasă femeie din acea familie era obligată să iasă şi să-l deservească sexual.
Puterea nemărginită a moşierilor şi condiţia de sclavi a ţăranilor a făcut posibil să se producă perversiuni oribile cu soţiile şi fiicele acestora din urmă, cu violuri, orgii, dezvirginarea copilelor. Bărbaţii şerbi erau neputincioşi, iar orice revoltă din partea lor era înăbuşită violent, cu pedepse corporale şi încarcerări. Moşierii dominau agresiv şi definitiv. A avea un ”harem” completat din fecioare ale ţăranilor şerbi reprezenta un ”atribut” firesc la curtea multor dvoreni şi moşieri din Rusia secolelor XVIII-XIX.
Statutul şi bani ofereau putere, iar puterea oferea control, pământuri şi acces nelimitat la femei, multe dintre care rămâneau gravide şi năşteau copii de la despoţii violatori.
Relaţia dintre agresivitate, statut şi acces la femei este valabilă şi pentru societăţile occidentale contemporane, în particular pentru bandele din cele mai diverse ţări. În cadrul bandei, cei mai violenţi membri au frecvent şi un statut mai înalt; tot ei au adeseori şi cele mai multe şi mai sexuale partenere. Psihosociologiei au constatat că motivaţia de a avea acces sexual la femei este una dintre motivaţiile principale ale aderării tinerilor la bandele criminale.
În 2014 a fost publicat un studiu realizat de cercetătorii suedezi care au testat dacă există o corelaţie între comportamentul agresiv şi criminal şi succesul reproductiv. Rezultatele au confirmat ipoteza. Infractorii condamnaţi aveau mai mulţi copii decât persoanele necondamnate pentru vreo infracţiune. Infractorii, de asemenea, au avut mai multe partenere sexuale; puţini dintre ei au fost căsătoriţi, iar dacă fuseseră căsătoriţi, era înaltă rata divorţurilor. Tot lor le este proprie o rată mai înaltă a bolilor sexual transmisibile. Cercetătorii suedezi ajung la concluzia că, în pofida aparenţelor, comportamentul antisocial şi criminal poate fi adaptativ în ţările contemporane industrializate. Practic, strategia „iubeşte şi părăseşte” („love and leave”), oferă nişte avantaje reproductive evidente în cazul bărbaţilor cu un comportament ofensiv. Investiţiile lor parentale sunt minime, în schimb rata prolificităţii este înaltă; ei reuşesc să-şi disemineze genele.
„Don juani” celebri
Şi printre politicienii contemporani vom găsi numeroşi „don juani”, care graţie statutului şi resurselor au avut acces la un număr imens de femei. Statutul politic este astăzi un echivalent al statului de căpetenie şi de războinic de altădată şi se bucură de aceleaşi favoruri. Nigel Cawthorne, autorul cărţii „Viaţa sexuală a preşedinţilor americani”, remarcse că „cei cu ambiţia de a atinge funcţii politice înalte au tendinţa de a fi o adunătură [de indivizi] foarte pasionată de sex”. Orgiile n-au lipsit din biografia multor şefi de stat din ţările înalt dezvoltate. Iar în statele dictatoriale, „aprovizionarea” liderilor cu fecioare a reprezentat un proces organizat pe principii sistemice.
În Libia lui Muammar Gaddafi, şcolile, universităţile şi localurile publice se transformaseră în spaţii pentru vânarea fetelor, care erau selectate cu grijă şi trimise, indiferent de voia lor, în haremul Marelui Ghid. Se spune că Gaddafi avea obsesia de a profita sexual de soţiile şi fiicile oponenţilor săi politici, pe care le obţinea pe calea răpirilor sau a banilor. Prin posedarea femeilor oponenţilor săi, Gaddafi înfăptuia una act sadic de umilire a acestora. Nu se ştie câţi copii din flori au rămas în urma lui Gaddafi, însă numărul lor ar putea fi impresionant.
Voi menţiona, în context, că, potrivit Guiness Book, bărbatul care a avut cei mai mulţi copii în istoria omenirii a fost un împărat al Marocului din secolele XVII-XVIII, pe nume Moulay Ismail Ibn Sharif, cu un caracter suficient de agresiv ca să fie întitulat „Sângerosul” şi “Regele Războinic”. Legenda spune că Moulay, ori de câte ori încăleca un cal, obişnuia să scoată sabia şi să-l decapiteze pe sclavul care ţinea frâul. În total, se spune că ar fi omorât zece mii de oameni cu mâna sa. El a rămas cunoscut pentru violenţa sa războinică în timpul conflictelor cu turcii otomani, cu Spania şi Anglia, pentru apărarea independenţei Marocului. Ei bine, datele oficiale susţin că Moulay a avut 888(!) de copii, iar unii diplomaţi europeni ridică cifra la 1.171 de copii, proveniţi de la cele 4 soţii şi 500 de concubine ale sultanului. Teoretic, Moulay ar fi trebuit să facă sex o dată pe zi timp de 32 de ani, pentru a stabili un asemenea record de prolificitate.
Dar se pare că şi mai impresionante au fost cuceririle sexuale ale marelui conducător mongol Genghis-Han, ai cărui urmaşi direcţi au ajuns în zilele noastre la circa 16 milioane de bărbaţi; toţi aceştia sunt purtători ai cromozomului Y ce păstrează specificităţi genetice proprii dinastiei genghizizilor. În termeni statistici, aceasta înseamnă că 0,5% dintre toţii bărbaţii de pe glob, sau fiecare al douăsutelea, au gene ce aparţin împăratului mongol. Calculele de bioarheologie, bazate pe analiza ţesuturilor ce conţin ADN, efectuate de o echipă internaţională de cercetători, au arătat că în zone extinse din Asia Centrală aproximativ 8% dintre bărbaţi îl au ca strămoş comun pe vestitul conducător mongol. Mai mult, un popor întreg, hazarii, care populează regiuni din Pakistan, îşi reclamă obârşia de la Genghis-Han însuşi, ceea ce este reflectat în tradiţiile şi legendele lor, şi confirmat de cercetări de genealogie genetică.
Aceste rezultate demografice spectaculoase s-au datorat manierei lui Genghis-Han de a purta războaiele, prin exterminarea populaţiei masculine pe teritoriile cucerite şi trecerea unui număr imens de femei prin iatacul său; aceleaşi practici preluându-le mai târziu fiii şi nepoţii săi. De exemplu, nepotul lui Genghis-Han, Kublai Han (cel care a pus, printre altele, temelia dinastiei chineze Yuan), fusese căsătorit cu patru împărătese, dar pe lângă acestea avusese acces la un număr imens de femei.
Celebrul călător Marco Polo povesteşte în jurnalul său de călătorii că, la fiecare doi ani sau mai des, hanul trimitea ofiţerii săi să-i aducă patru-cinci sute dintre cele mai frumoase fete de pe teritoriile cucerite; acestea, odată aduse la palat, erau supuse unei selecţii stricte înainte de a ajunge în iatacul lui Kublai Han. Cele care erau într-un final alese, erau grupate câte cinci şi petreceau trei zile şi trei nopţi în apartamentele hanului, după care venea rândul altui grup din cinci fete, până ce treceau prin iatac toate fetele aduse din cuceriri; apoi ciclul reîncepea cu la primele cinci. În aşa mod, descendenţii direcţi ai lui Genghis-Han, fiind la rândul lor ”despoţi sexuali”, au lăsat zeci şi zeci de urmaşi de sex masculin fiecare, genele lor răspândindu-se în formă de evantai odată cu trecerea secolelor.
Tot în Asia, există o descendenţă impresionantă care-şi are originea în primii fondatori ai statului manciurian. Linia patriliniară a început în secolul XVI, cu Giocangga, bunicul liderului manciurian Nurhaci. De la aceştia, graţie diferitor cuceriri şi poziţiei sociale privilegiate, s-a pornit dinastia Qing, dominantă vreme de câteva secole. Urmaşii lui Giocangga constituie astăzi peste 1,5 milioane de bărbaţi, care populează nordul Chinei contemporane.
Cercetătorii au identificat şi alte dinastii antice şi medievale din întinderile Asiei, care au reuşit să producă un număr substanţial de descendenţi. Sistemele ierarhice autocrate au permis concentrarea a numeroase femei în haremurile unor lideri războinici şi dominanţi.
Şi în Europa există exemple notorii. În Irlanda, s-a făcut remarcată dinastia numită Uí Néill; astăzi, în nord-vestul Irlandei fiecare al cincilea bărbat poartă genele moştenite de la fondatorul dinastiei de acum un mileniu şi ceva. Încă o dovadă că puterea şi succesul reproductiv sunt în strânsă legătură.
Aceste exemple ilustrează şi reconfirmă clar anumite dedesubturi proprii cuceririlor războinice şi confruntărilor identitare. Confruntarea nu se rezumă doar la eliminarea duşmanului şi preluarea teritoriului acestuia, ci există şi un interes, nu întotdeauna conştientizat, instinctual, de perpetuare a propriilor gene prin intermediul femeilor triburilor sau popoarelor cucerite. Atunci când s-au format regimurile autoritare şi imperiile, acum opt-zece mii de ani, instinctele cuceririi şi ale reproducerii au obţinut oportunităţi nemaiîntâlnite de împlinire. Despoţii – faraoni, împăraţi, regi – aveau acces la un număr practic nelimitat de femei, distribuindu-şi masiv genele şi creând dinastii.
Antropologul american Laura Betzig a fost printre primii cercetători care au examinat relaţia dintre putere şi sex, din perspectivă evoluţionistă; încă în 1986, ea a publicat cartea „Despotismul şi reproducerea diferenţială: o viziune darwinistă asupra istoriei”. Betzig a remarcat, în baza unor studii vaste, că liderii despotici, care obţinuseră puterea prin violenţă, avuseseră avantajul de a poseda mai multe femei şi concubine decât oricare din semenii lor. Vreme de milenii, aceste practici de cucerire sexuală au creat o presiune selectivă enormă, care s-a concretizat prin aceea că trăsăturile dezagreabile, ca violenţa, dominanţa, s-au răspândit de-a lungul generaţiilor până în timpurile noastre. Nu e de mirare că există atâta violenţă în lume; zeci de milioane de bărbaţi sunt urmaşi ai marilor despoţi din istorie.
În martie 2015 au fost publicate datele unui studiu care va deveni probabil de referinţă în genetica populaţiilor şi pentru înţelegerea evoluţiei umane moderne. Studiul confirmă în mare măsură tezele şi concluziile despre importanţa poziţiei ierarhice în asigurarea succesului reproductiv al bărbaţilor. Mai exact, cercetătorii au descoperit că între patru şi opt mii de ani în urmă (în perioada Neoliticului mediu şi târziu) a existat un declin puternic al diversităţii genetice pe linie masculină şi, din contră, o creştere a diversităţii genetice pe linie feminină. Ce înseamnă aceasta la modul practic?
Înseamnă că un număr tot mai restrains de bărbaţi (în mâinile cărora se acumulau resursele şi puterea) aveau acces la un număr tot mai mare de femei. Mai exact, la fiecare bărbat care se reproducea reveneau 17 femei care se reproduceau (în timpurile mai recente, acest raport e de un bărbat la patru-cinci femei). Acelea au fost timpurile când unii bărbaţi mai combativi au obţinut puterea asupra unui grup vast de oameni, au profitat de poziţia lor ierarhică pentru a avea mai multe femei şi au fost mult avantajaţi în distribuirea propriilor gene; în timp ce bărbaţii cu un statut inferior erau excluşi de la procesul reproductiv. Într-adevăr, iată o bună demonstraţie că sexul şi puterea sunt înlănţuite la scară evolutivă umană, iar noi purtăm genele acelor bărbaţi dominatori, cu plusurile şi minusurile care reies de aici în plan social.
Ajungem astfel să ne convingem încă o dată că instinctul agresivităţii a evoluat în combinaţie şi cu instinctul teritorial, şi cu cel ierarhic, şi cu cel sexual. După cum s-a exprimat plastic o jurnalistă rusă:
„Unul dintre instinctele masculine de bază este tendinţa spre expansiune. Indiferent care: teritorială, genetică, financiară, sexuală. Să se reproducă cu orice preţ. Să se distribuie. Să se extindă. Să umple cu sine spaţiul”.
Fragment din cartea ”Homo aggressivus”
Se încarcă comentariile...
