Sfânta Maria, prima sărbătoare a toamnei la Slătioara. Carte poştală

Şi eu am prins în copilărie sărbătoarea începutului toamnei la Slătioara ca şi când aş fi fost prins într-o poveste. Se petrecea povestea acum 80 de ani.

Se vedeau Munţii Parâng până în vârful lor Mândra, se vedea vârful Păpuşa cu care începeau Munţii Căpăţânii şi de la poalele lor cobora toamna printre livezi de meri roşii, ca şi când toamna s-ar fi rostogolit spre Slătioara odată cu merele roşii şi când ajungea la Slătioara, la poalele Măgurii, aceasta şi începuse să ruginească. Era un cer atât de senin cum pesemne nu l-am mai întâlnit niciodată ca în ziua de Sfânta Maria.

Satul fiind rărit de bărbaţi de război, noi, copiii, urcam peste dealuri până sub poiana pe care se înălţa încă de pe la 1700 ctitoria vătafului de plai Urşanu şi noi, cu mamele noastre de mână, cu căpitani cu floarea lor mare cât palma, roşie ca focul şi cozile înalte, ridicându-se dintre buchetele de tufănele mici, în toate culorile. Era sărbătoarea cea mai frumoasă din copilăria mea şi la Cociobi se sărbătorea hramul naşterii Maicii Domnului, iar hramul ieşea după liturghie dintre păreţii mici cât o bucătărioară cu cerdac şi de jur împrejurul bisericuţei, în poiană, ţăranii întindeau mesele lor sărbătoreşti, încărcate de roadele toamnei, în mijloc cu mari castroane de pământ smălţuit, pline de piersici şi struguri roşii şi de sâmburi întregi de nucă verde pe care noi îi numeam cocoşi de nucă. Se petrecea atunci, în aceeaşi clipă, şi un nemaipomenit festival al costumelor ţărăneşti din Oltenia de sub munte, cu femeile în catrinţe cutate mărunt, albe albăstrii ca păretele bisericuţei Cociobilor şi cu şoarţele din spate roşii ca focul, iar cele din faţă ţesute şi ele în război în toate culorile grădinii şi cu paiete argintii şi aurii şi cămăşile ţărăncilor înflorate şi strânse deasupra cotului în rozete şi cu umerii şi piepţii ţesuţi, de asemenea, în culorile florilor grădinii, şi veste mici negre şi uşoare din aba cu găitane ca să se vadă că Oltenia de sub munte se trage în vestimentaţie şi din povestea insulelor de ardeleni din Novaci, şi din Polovragi, şi din Vaideeni, şi din Băbeni, iar bărbaţii, cei tineri fiind răriţi de război, erau puţini şi bătrâni, în costume albe cu veste negre cu găitane şi, la mijloc, peste cămaşa scoasă rotund deasupra pantalonilor, încinsă cu bete ţesute în război şi ele în toate culorile grădinii cu flori. Erau, când îmi amintesc eu această carte poştală, mai ales acum, bătrâni smeriţi cu medalii pe piept din primul Război Mondial.

Era o sărbătoare, aceasta de care vorbesc eu, petrecută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acum 80 de ani, o sărbătoare a mamelor cu copii, anume sortită în calendar să fie sărbătoarea închinată Maicii Domnului.

Amintirea ei mă tulbură prin şirurile pe care le văd şi azi de femei tinere cu copiii de mână şi copiii cu buchete de căpitani roşii şi tufănele de toamnă cât bobocii de trandafir.

Şi eu am fost la prima sărbătoare a toamnei de ziua Maicii Domnului la Slătioara şi pe mine m-a dus mama, orfan de război, de mână, la ctitoria ridicată de vătaful de plai Urşanu la Cociobi, de unde şi de aici, de la mesele sărbătoreşti întinse pe iarba arsă de soare, se vedea vârful Mândra din Parâng şi vârful Păpuşa din Munţii Căpăţânii, de la poalele cărora, printre livezi, se rostogolea până la poalele Măgurii, prin merele roşii, toamna.

Această carte poştală poartă în ea sentimentul identităţii naţionale şi de credinţă creştin-ortodoxă pe care s-a întemeiat istoria noastră.

Amintirea aceasta m-a însoţit şi m-a întemeiat şi pe mine în viaţă şi mă consider bogat şi privilegiat de soartă că se află până azi în raniţa mea.

Această carte poştală cât un fluture alb cu sângele războiului pe aripi luminează izvorul identităţii naţionale şi de credinţă prin care s-a consacrat şi sufletul românilor.