Simpla indignare a unei simple cetăţene

Încă o copilă de 11 ani a dispărut în drumul de la şcoală spre casă. Nu, nu într-o metropolă, unde, anonim absolut, te poţi pierde uşor în fluxul nebun al pietonilor şi al maşinilor. Ci într-un sat din Dâmboviţa, de 5.400 de locuitori. .

Şi nu în pădurea cea deasă, ci la 200 de metri de casă. În plină zi, în plină stradă, sub soarele arzător. Şi filmată de camerele de supraveghere stradală. Austere, în alb şi negru, aceste imagini anodine în aparenţă mi-au dat fiorul de groază al unui film de Hitchcock. Şi tot ca într-un film, autorul crimei s-ar fi sinucis în Olanda, deşi nu există încă proba oficială a acestui fapt.

A merge la şcoală a devenit un sport periculos în România. Nu, nu pentru că nu există o strategie care să-i pregătească pe copii pentru o lume ce trece prin schimbări fundamentale şi potenţial fatale, individual şi colectiv. Nu pentru că nu au manuale la timp, iar când le au, conţinutul lor e aiuritor şi inadecvat. Acestea sunt probleme care îşi vor arăta efectele devastatoare mai târziu.

Ci pentru că mersul la şcoală poate uşor deveni o ameninţare imediată la însăşi viaţa elevilor. Multe şcoli nu au de ani de zile autorizaţie de funcţionare, rămânând cu potenţialitatea unei catastrofe deasupra capului şi înălţând ochii spre Dumnezeu, rugându-se să nu se întâmple. Multe şcoli au încă, după 30 de ani de la căderea comunismului (şi victoria democraţiei?), WC-ul în fundul curţii, de poţi muri în el, înecat în dejecţii, cum s-a întâmplat cu copilul de 3 ani de la Iaşi.

Şcolile nu mai sunt apărate de penetrarea agresivă a reţelelor de trafic de droguri  şi de exploatare sexuală, dealerii au ajuns să-şi vândă marfa chiar în curtea şcolilor. Un studiu naţional efectuat în şcolile din România, în 2015, arăta consumul de alcool combinat cu pastile la 4,4%, peste media europeană de 3,6%, iar cel de droguri ilicite la 15,7%. Între timp, situaţia a evoluat, vârsta consumatorilor de droguri a scăzut la 10 ani, cea a dealerilor, la 14, iar efectele campaniilor de informare, câte s-au desfăşurat, în lipsa finanţării publice, se lasă aşteptate.

Cazul Caracal a pus sub reflectorul public detaliile macabre ale dispariţiei a două eleve, posibil victime ale traficului de persoane. Un comerţ ilicit care aduce  profituri de 150 de miliarde de dolari anual, din care reţelele din România au partea lor, ţara noastră fiind la ora actuală campioana europeană a traficului sexual. Multe din tinerele răpite în România sunt forţate să lucreze în bordeluri din Europa. Un raport britanic din 2018  arată că româncele reprezintă majoritatea lucrătoarelor sexuale din Marea Britanie, cu un vârf de 92% dintre prostituatele stradale din cartierul Redbridge, în estul Londrei. Una din tehnicile principale de racolare este cea a traficantului de care victima se îndrăgosteşte, fiind apoi aruncată în peştera prostituţiei (pe care a prezentat-o artistic, în 2011, Cătălin Mitulescu, în filmul Loverboy). 

Copila din Dâmboviţa, răpită şi ucisă de un pedofil olandez, este cea mai recentă tragedie din acest şir care nu pare să aibă sfârşit. De curând, noul şef al Poliţiei Române declara că numai de la 1 septembrie au dispărut 400 de copii, multe fiind însă, zicea el, plecări voluntare. Aşa să fie?

Să analizăm puţin faptele în cazul Dâmboviţa. Acest prădător olandez a venit, aflăm post factum, de cel puţin patru ori în România, din 2015 încoace. A venit într-o ţară pe care o cunoştea, ca să îşi satisfacă plăcerile de pedofil, acum şi ucigaş, profitând de climatul de insecuritate pe care l-a instaurat modificarea legislaţiei penale în favoarea infractorilor, impusă de majoritatea parlamentară, din 2016 încoace.

Prin legea recursului compensatoriu au fost liberaţi din închisori aproape 20.000 de deţinuţi, dintre care peste 1000 sunt condamnaţi pentru omor, 191 pentru trafic de minori şi 566 pentru viol. Toţi aceştia, mai puţin 1300, care au recidivat şi s-au întors la puşcărie, se plimbă liberi printre cetăţenii oneşti ai societăţii, înainte de a-şi fi ispăşit pedeapsa şi de a fi fost (se speră) reeducaţi. Chiar azi, în Parlamentul României, majoritatea refuză să abroge această legislaţie care pune în pericol viaţa oricărui cetăţean.

“Olandezul zburător” din cazul Dâmboviţa a fost identificat după maşina închiriată şi sunat de poliţia română, care tocmai îl ratase in vivo, individul răspunzând la telefon când se afla deja pe aeroportul din Amsterdam. Apoi s-ar fi sinucis, deci cazul va fi închis. Dar procuratura continuă ancheta în mai multe judeţe, pentru a identifica posibili complici ai criminalului. Căci cine ar da crezare explicaţiei pe care a dat-o el poliţiei române, că se afla la Gura Şuţii în scopuri turistice? Cum ajunge un olandez să facă turism într-un sat uitat de lume?

Dat fiind profilul  şi acţiunile sale, încheiate acum cu o crimă, orice român onest se poate întreba, pe bună dreptate, cum de s-a mişcat nesupravegheat acest pedofil, prin România, vreme de patru ani, fără ca nicio instituţie abilitată a statului să îl identifice şi să îl ţină sub observaţie, mai ales dacă va fi avut complici? Cine ştie câţi copii ai străzii nu-i vor fi fost victime? Cine ştie câte NUP-uri (neînceperea urmăririi penale) nu ar fi fost date, dacă ar fi fost supravegheat acest cetăţean cu un comportament dubios, al cărui profil de facebook îi relevă obsesia pentru minore?

Căci adevărata problemă în toate aceste cazuri este slaba performanţă a instituţiilor de forţă ale statului, înţesate în ultimii ani de rude, amante, clienţi de partid, toţi cu jocuri de interese la nivel înalt, cu toţii lipsiţi de minime cunoştinţe profesionale, dar pupători de moaşte. Şi buni actori la reconstituirile bollywoodiene ale crimelor.

Câte fete mai trebuie să moară, ca să ne dăm seama ce dezastru profesional a instaurat majoritatea parlamentară în sânul acestor instituţii? Acum vedem poliţia şi procuratura, dar ce o fi şi prin SRI sau SIE? Cu toţii, excelent plătiţi, şi cu salarii, şi cu pensii speciale, tocmai pentru a asigura liniştea societăţii.
Totul pentru ca populaţia, confruntată cu prostia şi corupţia din instituţiile statului şi cu propria insecuritate, să nu ajungă la concluzia că nu-i mai rămâne altceva de făcut, pentru propria supravieţuire, decât organizarea de trupe comunitare, vigilanti care să protejeze comunităţile şi pe copiii lor. Căci aceasta ar fi suprema dovadă că statul român e în disoluţie, iar cetăţenii săi sunt pe cont propriu!