Sindromul Mioriţei

Mituri fondatoare au mai toate naţiunile europene. Doar că, spre deosebire de cântecul Nibelungilor, cneazul Igor sau cântecul lui Roland, Mioriţa neaoşă e mult mai paşnică. Ameninţat să fie omorât şi jefuit, ciobănaşul nostru îşi aşteaptă senin sfârşitul, în timp ce Siegfried, Roland sau Igor se luptă cu duşmanul până li se tocesc săbiile.

România este - a câta oară? - lovită de un nou scandal de corupţie. Deşi românii sunt obişnuiţi cu hoţia, dimensiunile şpăgilor şi numele celor implicaţi au creat ceva valuri. Doar Parlamentul nostru drag şi scump e foarte relaxat. Ocupaţi cu campania electorală, aleşii au considerat de cuviinţă că nu trebuie să se grăbească. Stai să vedem cine iese, par a spune.

De fapt, problema e că justiţia a ajuns la cheremul lor. Ce separare a puterilor în stat, când Parlamentul decide cine, ce şi cum e anchetat? Nici Reichstag-ul controlat de nazişti nu avea o asemenea putere. Trebuie să vedem documentele, ni se spune din vârful buzelor, cu un nedisimulat aer de superioritate. Mă grăbesc să întreb: da` voi cine sunteţi?

Răspund tot eu: sunteţi reprezentanţii naţiunii. Şi aici arăt şi spre vinovaţi: noi. Da, noi toţi. Inclusiv eu, care în loc să-mi vărs frustrarea pe blog, împreună cu cititorii, ar trebui să fiu în stradă. Şi alături de mine ar trebui să fiţi şi voi. Pentru că nu putem trata cu atâta lejeritate o problemă extrem de gravă. E în joc viaţa noastră, în toată dimensiunea ei, de care îşi bat joc cei care se târăsc, umili, în campanie electorală, cerşind voturi.

Vă aminţiţi de marşurile pro Roşia Montană? După ce din opoziţie tuna şi fulgera împotriva exploatării, Victor Ponta a avut o revelaţie. Probabil a fost ajutat de marele licurici, deşi el pozează în revoluţionar marxist. Dar s-a ieşit în stradă, săptămână după săptămână. Aţi remarcat cum tratează acum politicienii implicaţi în campanie problema? Să vedem dacă e rentabil... dacă nu afectează mediul...să vedem, să mai aşteptăm...

Deci, se poate. Se poate să intrăm în Parlament, să-i tragem de păr pe scări în jos şi să-i aruncăm în tomberoane, aşa cum au făcut şi alţi vecini ai noştri. Apoi ne alegem alţi reprezentanţi. Asta dacă vrem să fim, ca popor, stăpânii propriului nostru destin şi nu o turmă de mioriţe.