Sindromul Oslo. Sau să moară iezii vecinului!

Proteste la ambasada României din Norvegia pentru familia Bodnariu

N-aş fi intervenit în spaţiul public pe cel mai fierbinte subiect „nepelinel“ din spaţiul atât de patetic românesc dacă nu aş cunoaşte „bucuria de a fi mamă“ a patru copii, dacă n-aş fi făcut cursuri de democraţie în Oslo în 1991, dacă nu aş fi monarhist şi dacă nu aş avea maşină suedeză pe nume Saabina.

Pentru mine Norvegia este spaţiul politic şi social în care am înţeles prevalenţa democraţiei asupra capitalismului. Aici am fost şocat pentru tot viitorul meu democratic. Este ţara în care fiind martor al unei bătai dintre două norvegience de culori total opuse, întâmplată în barul universităţii, am invăţat la două dimineaţa, cu berea-n gât, ce-nseamnă discriminarea pozitivă când toată lumea s-a repezit la norvegianca de culoare ca nu cumva să fi păţit ceva în timp ce „albesa“ era în knock out tehnic printre mese (jur c-aşa a fost!).

În plus de asta, oricât de emancipat credeam că sunt cu cercelul meu din ureche, am trăit blândeţea emancipării scandinave pe pielea mea, începându-mi adevărata viaţă sexuală alături de o scandinavă care citea benzi desenate. Tot acolo am văzut ce înseamnă stat asistenţial, în care o persoană singură cu probleme medicale cvasi ireversibile are dreptul la două ture de asistente plătite de stat, pe vremea când la noi încă se descopereau ororile orfelinatelor româneşti în reportajele franţuzeşti. Şi tot acolo am rămas fără replică (ceea ce pentru mine este echivalentul intrării in comă) atunci când o coafeză pe care o invitasem la dans mi-a zis cu toată responsabilitatea de care nimeni în România nu va fi în stare în următoarea sută de ani: „Cum mai pot eu să dansez cu tine când mă gândesc la copiii din România!!!?“ (jur că aşa a fost!!!).

Ca să ne-nţelegem: nu am cum să nu fiu veşnic recunoscător Norvegiei! Cu-atât mai mult cu cât Norvegia este mai preocupată de sănătatea Mediului din România mai mult decât toate partidele politice româneşti. Aşa că ţara regelui Harald şi a unuia dintre cele mai bune indexuri democratice din lume este pentru mine ca şi a doua mamă. 

De la care nu vreau să mă ia nimeni. Niciodată. 

Problema mea nu este cu Norvegia, ci cu România. Şi ca să fiu păliticăli corect, precum m-au invăţat norvegienii la şcoală, reformulez: nu cu ţara, ci cu anumiţi cetăţeni ai ei, şi anume cu cei care îi urăsc pe ceilalţi.

Este evident că nu poţi da un verdict în cazul Bodnariu din moment ce nu ştim raportul secretizat al cazului şi nici verdictul unei instanţe judecătoreşti. Evident că nu sunt de acord cu corecţia fizică în educaţia copiilor, cu o singură excepţie: Traian Băsescu. Fac aceste precizări ca să-mi fie ţărâna înjurăturilor mai uşoară.

Până când vom afla însă adevărul barneverneţilor norvegieni trebuie să vă fac nişte mărturisiri care cu siguranţă mă vor decredibiliza în faţa a cel puţin 37% din cititori: 

1. Am fost altoit de mama mea şi uneori abuzat în jurul mesei cu bătătorul de covoare, drept pentru care şi acum îi cer despăgubiri în ciorbe şi pilafuri

2. Sunt creştin şi mă tratez ca atare rugându-mă pentru voi, deşi mulţi agnostici v-ar da afară din casă.

3. Îmi iubesc ţara, ceea ce mă face deja un suspect de naţionalism şi retrograd de globalism. 

Din prima traumă mi se trage, psihanalitic vorbind, revolta mea faţă de orice fel de abuz, drept pentru care mă lupt ca tâmpitul de 26 de ani cu toate ielele şi relele care îmi ies in cale. Ba mai mult, am prins braconieri cu mâna mea, dar cu cealaltă pe pistolul poliţiştilor din barca statului (jur că aşa a fost!). 

Din a doua stare de agregare mi se trage următorul deficit democratic şi eventual oprobiul întregii societăţi: „Iisus a dat expresia celui mai pur sentiment: iubirea şi iertarea aproapelui său. Dacă l-ar fi acceptat pe Iisus, omenirea ar fi avut 2.000 ani în avans în civilizaţie“, aşa cum bine zice autorul best seller-ului din anii 80, „Inteligenţa Materiei“, profesorul şi medicul neurolog şi psihiatru, Dumitru Constantin Dulcan. 

Iar dintr-a treia mărturisire sforăitoare mai cred că eşecul României este eşecul patriotismului.

Dar şi mai şi mai mult decât atât, nu-mi prea plac românii care-şi fac ţara şi semenii în toate felurile ca expresie supremă a complexului de superioritate occidentală şi universalitate cosmică. Şi-al cărui imn ar trebui să fie: „Noi nu suntem Români!“. Om fi fost odată, dar acum nu mai suntem ca voi, cei care, să zicem, vă bateţi copiii, raţi'ai dracu` de primitivi cu melcii voştri!

Bunăoară, vă propun tuturor celor care nu se isterizează civic următoarea soluţie veselă: 

Dacă 63% din români îşi altoiesc copiii, iar 37% nu, rezultă pe cale de consecinţă că 63% din români ar trebui să-şi piardă copiii pentru totdeauna, iar 80% din copiii acestei ţări ar trebui să-şi piardă părinţii pentru totdeauna.

Sau mai există nişte soluţii de compromis: 

1. 63% să plece in Norvegia, predau copiii şi fac alţii la faţa locului, iar 37% să rămână să facă din România un regat condus de copii cu un rege pe nume: DNAtinsul cel Mare. 

2. 37% să plece în Norvegia şi să-nceapă imediat o colaborare pfa cu Barnevernet, iar 63% să înfiinţeze o republică a copiilor bătuţi, iar cel mai bătut dintre ei să fie preşedintele pe nume Cedai Mă Jedai. 

3. Reprezentatul a celor 63% să se bată cu alesul celor 37% şi cine învinge rămâne în România, iar învinşii pleacă în Norvegia.

În traducere pentru cei serioşi şi cu-adevărat responsabili, declar pe proprie răspundere următoarele gânduri în formă continuată: Nu cred în pedepsele radicale pentru că ele formează traume mai mari decât ceea e de presups să-ndreapte. Nu cred în severitatea oricărei recluziuni, deci nu cred în pârnaie, pe româneşte. Nu văd în „metoda Sophie's Choice“ o soluţie recuperatorie prin separare (cu excepţia cazurilor extreme). Nu cred în ură şi pedeapsă. Cred în iubire, sprijin şi consiliere. Se-aude până-n fundul clasei !? 

Aştept înjurături la poşta norvegiană a redacţiei, cu o singură excepţie: Elena Udrea.