Singurătăţile domnului Manole

Săptămâna trecută, dragă Manole, citeam un eseu simpatic „Scurtă digresiune despre porc sau de ce e şunca prigonită în Rai”, în care se amintea cum anumiţi fedaini posomorâţi ai Jihadului, din Europa, au cerut ca „Cei trei purceluşi”, „Miss Piggy” şi Grohi din Winnie de Pluş să fie ascunşi „privirilor inocente ale copiilor lor”.

Citeam relaxat şi cu umor despre jamón iberico, guiţat şi alte forme conexe acestui mamifer, de altfel incredibil de gustos, lăudându-mă că sunt român, ortodox şi foarte bucuros că religia mă lasă să mănânc aproape orice, mă rog, în afara postului.

Recunosc că textul mi-a picat bine două zile, până când am citit articolul despre singurătăţile tale şi sigur, că în cele mai multe m-am regăsit. Şi atunci, am comparat niţel conservatorismul fedainilor occidentali, economic germanizaţi, dar cultural islamizaţi, cu tradiţionalul parteneriat, voievodal aş putea spune, între statul român şi BOR, enervându-mă la culme după semnarea noului acord dintre Biserica Ortodoxă Română şi Ministerul Educaţiei şi făcându-mă să repet fără sens, contextual social, excelenta întrebare a Mariei Cernat: „dacă ei predau religia la şcoală, noi putem preda evoluţionismul la biserică?”.

Într-o Europă în care procesul de secularizare a populaţiei este unul evident, noi ne întoarcem faţa tot spre Biserică ca instituţie şi coloanele sale, nu neapărat spre credinţă, spre suflet. Întărim ziduri, ridicăm catedrale pentru mânturie, uitând că fără referentul transcendental, esenţial tainei religiose, riscăm să cădem, după Eliade, în „mistica tractorului”.

Dragă Manole, uneori, la fel ca tine, mă enervez tare atunci când ne rezumăm la instituţionalizarea spiritualităţii, fără să înţelegem că aceasta se transformă şi că scăderea încrederii populaţiei în Biserică nu se datorează doar secularizării, ci în special degradării acesteia, corupţia, opulenţa şi mai ales lipsa de adaptare la actualitate fiind cele mai rapide explicaţii pentru scăderea vertiginoasă a participării regulate la slujbele duminicale, de exemplu.

Interzicerea dezbaterilor de orice fel este caducă!

În ceea ce priveşte sigurătatea ta privind propunerea legislativă a colegului Bogdan Diaconu, prin care este interzis „orice fel de demers sub forma de mitinguri, manifestaţii publice, dezbateri, iniţiative politice sau civice prin care este susţinută autonomia teritorială sau orice fel de secesionism”, iniţiativa este caducă, având în vedere că încalcă Articolul 30 din Constituţia României privind libertatea de exprimare, în care se precizează clar că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”.

Despre Deutschland über alles şi La Marseillaise, numai de bine...

În speţa prin care se încearcă reglementarea intonării imnului naţional  în şcoli, şi despre care spui că are un „iz naţionalist clar şi ne trage discret înapoi, spre epoca defilărilor patriotice”, trebuie să recunosc că aici ne separăm singurătatea, subsemnatul considerând o astfel de abordare este relativ moale faţă de tot ce semnifică simbolistica occidentală „naţională” contemporană.

E uşor, ca occidental să predai lecţia multiculturalismului răsăritului, când tu îţi păstrezi cutumele şi produsele autohtone tradiţionale cu sfinţenie...

„Noi suntem cei 99%” – Occupy Wall Street

Singurătatea noastră  se regăseşte şi în solidaritatea celor 99%, în afara bogăţiei, în afara gulerelor albe, în afara monopolului corporaţilor.

Trăim într-o ţară în care economia este predată în universităţi exclusiv după reţeta neoliberală, fără şansă de comparaţie, fără alternativă, economia à la FMI sufocând orice altă dizertaţie, de construcţie economică durabilă, pentru oameni, pentru acei 99% şi nu pentru acei 1% bine identificaţi de Stiglitz. Preţul inegalităţii doare...

Urmaşii PCR mai liberali în moravuri ca moştenitorii papioanelor dlui. Raţiu?

„Se non potete parlare bene di una persona, non parlatane”  spunea doamna Rosa Falasca Andreotti, mama lui Giulio Andreotti... este un proverb de aur, actual încă pentru câteva partide de dreapta din România, unde dreptul la erezie, opinie este rapid sancţionat prin tăcere, excludere. Din asta trăieşte azi PNLul, practica curentă contrazicându-i chiar şi aprecierile dlui. Puric despre noi, clonele „nemuritoare” şi „iresponsabile” ale Comitetului Central dar care totuşi vorbesc, scriu şi dezbat democratic în partid.

„Nu există pentru un om mai stranie şi mai acută senzaţie de singurătate, decât singurătatea pe care o încearcă atunci când se află în mijlocul unei mulţimi zgomotoase. Asta simte astăzi un PSD-ist de stânga” Florin Manole.

Îmi amintesc că în 2012, mulţi colegi nu ne împărtăşeau opţiunea privind aducerea UDMR la Guvernare şi azi maghiarii sunt alături de noi şi până acum nu au rupt Transilvania pentru a o lipi Ungariei, frica arhaică a naţionaliştilor. Îmi amintesc că în 2013 am avut amândoi păreri tranşante împotriva proiectului RMGC, chiar dacă mulţi colegi îl susţineau şi după cum bine ştim, chiar la Cluj, cei trei parlamentari social-democraţi s-au delimitat de acel proiect, fără a fi certaţi, molestaţi sau excluşi. Ba chiar actualul ministru delegat pentru dialog social, Aurelia Cristea, a organizat un mini referendum, unde peste 90% din respondenţi au spus nu RMGC!

Şi pentru asta tu continui în PSD efendi, fiindcă singurătăţile noastre au o finalitate, chiar dacă uneori drumul este greu, chiar dacă îl străbaţi singur.

A avea păreri raţionale, refractare, însă uşor liberale din perspectiva moravurilor, nu este o crimă, însă sunt încă greu acceptate de marele public.

În fond, în ţara Mioriţei, Dumnezeu este încă 100% bărbat, heterosexual şi de dreapta!