Societate

articolul anterior articolul urmator

Solidaritate pe gunoaiele oraşului

23
31 Mar 2013 20:31:57
Lacrima Andreica

Rareori am văzut o dorinţă mai mare de a învăţa şi o solidaritate mai manifestă decât aici, pe gunoaiele oraşului, la Pata Rât, printre copiii care primesc o şansă de a studia şi de a învăţa cum să se apropie de majoritatea etnică, adică de români.

Locul în care n-a ajuns vreodata cartea s-a umplut de forfotă în dimineaţa aceea. Cei 25 de norocoşi se pregăteau, ceilalţi se maimuţăreau alergând de colo-colo pentru a se face remarcaţi şi ei cumva, fie măcar şi prin joc, ori prin imitarea celorlalţi. Sunt toţi copii. Ca să ajungi la ei, treci de limitele oraşului şi intri într-un soi de univers paralel, numit impropriu "cartier". E o zonă mizeră, duhnind cumplit, din loc în loc vezi copii şi oameni cărora nu le poţi întrezări trăsăturile din pricina murdăriei. Cară în spate saci, ori tăligi improvizate de lemn pe care tronează tot gunoaie. 
 
În ochii acestor oameni citeşti doar lipsa speranţei, resemnarea în faţa unei vieţi care i-a condamnat prin naştere. Sunt locuitorii mari şi mici ai cartierului Dallas, un spaţiu aflat în mărginimea Municipiului Cluj-Napoca, viitoare capitală culturală europeană, după cum se doreşte, un cartier construit în imediata vecinătate a rampei de gunoi a oraşului. Locul a devenit celebru şi peste hotare: britanicii dezinformau săptămânile trecute în presa lor cum că aceşti oameni vor năvăli peste UK şi le vor lua pâinea; cu alte ocazii presa locală, naţională ori internaţională arăta cu degetul spre acest loc ca fiind un blestem al unei rampe neecologizate. Între timp în preajma ei s-au construit nişte "cartiere", iar chiar pe rampa s-au aşezat în nişte coşmelii greu de imaginat a fi locuibile, cam 80 de familii. 
 
Copiii celor care trăiesc pe rampa de gunoi nu pot coborî nici măcar până în oraş. Ca să cobori în oraş de pe rampă ar trebui să ai cu ce să te încalţi, cu ce să te îmbraci, să te poţi spăla. Dar aceste noţiuni le sunt străine. În comunitatea lor există o singură sursă de apă, o ţeavă ieşind straniu din pământul poluat. Iarna apa nu curge, pentru că îngheaţă, aşa că oamenii pentru a putea bea puţină apă uneori fac kilometri întregi. Cei care locuiesc în vecinătatea rampei, în cartierul Dallas sunt puţin mai norocoşi. Dar integrarea în comunitatea majoritară le rămâne aproape imposibilă până şi lor. 
 
Linguriţa care (nu) ţi se cuvine
Am să vă mărturisesc dintru început că în cele ce urmează vă voi povesti despre ceea ce m-a marcat de-a dreptul într-unul dintre proiectele pe care le coordonez: "ABCDar la Pata Rât", despre care scria în chiar zilele dinaintea lansării sale şi Florina Pop, chiar aici pe platforma Adevărul. Scriu aceste cuvinte pentru a mi le întipări în inimă, ca nu cumva să uit că solidaritatea umană e o perlă pe care adeseori o găseşti acolo unde te-ai aştepta mai puţin.
 
Prima reacţie faţă în faţă cu clasa decorată ca pentru o primă zi de şcoala, cu caiete, creioane, penare, cărţi aşezate cuminţi pe masă a fost un cor de: "Ioi, ce fain îi!". După care s-au oprit în uşă. A trebuit să-i îmbiem să intre şi să-i convingem că pe ei îi aşteaptă. S-au spălat, au mâncat şi au început primele ore. Pe la ferestre fraţii şi surorile mai mici stăteau ciopor. Înăuntru era mâncare. Lor le era foame. Înăuntru fraţii şi surorile lor mai mari se spălaseră şi le puteai vedea trăsăturile. Lor cu greu le ghiceşti gropiţele din obrajii supţi. 
 
M-am apropiat şi de pe un şerveţel îi îmbii să ia câte o linguriţă cu care să mănânce chefirul donat de cel mai mare producător de lactate din Cluj. Sunt ruşinaţi şi încurcaţi, uimiţi. Spun "mulţumesc" cu acel ton în care aproape că te întreabă: "Chiar e pentru mine?". Unul nu ştie ce să facă, nu ştie cum să apuce linguriţa, nu ştie la ce foloseşte. Aşa că pretinde să îi aşez linguriţa unde ştiu eu mai bine pe bancă.  Începe să mănânce abia după ce li se explică cum să folosească linguriţa şi şerveţelul, cum să prindă cornul fără a-l scoate complet din ambalaj. Pentru unii acesta e un lucru absolut nou. Sunt încurcaţi. Dar privesc în jur cu coada ochiului şi imită pe ceilalţi care se descurcă cât de cât cu această complicată "veselă" care este linguriţa. 
 
Solidaritatea foamei
Până la prima pauză n-am înţeles de ce copii care se repeziseră asupra gustării iniţial, nu au mâncat totul dintr-o răsuflare. Abia ieşiţi din mica sală de curs în spaţiul improvizat a curte din faţa Centrului din Cartierul Dallas, construit printre colibele în care aceşti copii locuiesc, - abia atunci am înţeles. 
 
Fraţii mai mici s-au strâns lipit de fraţii mai mari ieşiţi din cea mai proaspătă experienţă: învăţarea. Cei mari, le-au împărţit bucata de corn în bucăţi mai mici. Apoi, mândri nevoie mare au devenit la rândul lor profesori "la linguriţă", predându-le celor mici cum să folosească acest complicat "instrument". 
 
Au revenit în sala de curs privind lung în mica bucătărie ataşată sălii de studiu. În pauzele în care au primit din nou câte o mică gustare, au procedat la fel.
 
Am căutat solidaritatea mereu între oamenii educaţi, informaţi. Şi în România zilelor noastre, cea pe care am apucat s-o cunosc bine dupa 1989 mărturisesc că mi-a fost greu s-o găsesc. Atât de greu încât în cele din urmă aproape am abandonat speranţa de a o mai găsi. Am regăsit-o această solidaritate printre copii care trăiesc pe deşeurile civilizaţiei, o solidaritate a foamei.  Şi am regăsit-o între oamenii care au înţeles să solidarizeze cu aceşti copii asigurându-le hrana şi rechizitele. Cu aceste flori şi poate încă altele despre care nu ştiu putem spera să se facă primăvară şi în spiritul românesc? Să fie într-o primăvară cu noroc!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

23 Comentarii

Vanatorul/d.c.
31.03.2013, 22:30:10

Cei care ma cunosc, stiu ca sunt foarte greu de impresionat..Am vazut destule si am trait destule..Marturisesc insa ca incepand cu "Linguriţa care (nu) ţi se cuvine", mi-a venit foarte greu sa citesc mai departe. A trebuit sa fac cateva pauze si sa ies pe terasa incercand sa ma gandesc in alta parte..macar cateva clipe..Pana si pentru mine era greu de suportat..imaginea acelor copii flamanzi si...care...Imi inchipui ce-a fost in inima si sufletul autoarei acestui text, atunci cand a inceput sa asterna pe hartie..impresiile..Oare Ei citesc asta..? Ei, care cu un pic de mila si cateva semnaturi..din banii nostri ai tututor..ca nu-s ai Lor..sunt ai nostri, ar putea pune capat acestor grozavii..? Pe care din acesti Ei sa ma apuc sa-i injur, sa-i batjocoresc si sa-i blestem..? Ma mananca limba sa spun ceva despre odraslele acestor Ei. Dar nu pot..Si aia-s tot copii, poate..Doamne, oare de ce nu pot eu sa-i...pe acesti orbi si surzi cu fason de conducatari si de mari grjulii fata de tara si oamenii ei..Fata de copii..Ca doar si ei sunt oameni..Dar mai bine tac..Uite ca tac ca sa nu zica altii ca iar o dau pe politica..Desi nu stiu unde se afla politica..atunci cand dai peste un copil..flamand..Gata, tac..

+7 (7 voturi)
Lacrima Andreica
1.04.2013, 12:18:09

Am crezut ca am vazut de toate in lunga mea activitate de ziarist, mai inainte de asta in anii in care am fost antreprenor, mai inainte in comunism. Fata in fata cu realitatea despre care am reusit sa scriu in cele din urma am descoperit ca de fapt nu stiu nimic. Ca de la niste copii aflati in niste conditii greu de descris si de imaginat voi invata valoarea sperantei si a solidaritatii. E greu de spus ce e in sufletul meu. N-am destule cuvinte pentru o asemenea descriere. Ma bucur insa ca langa mine strang randurile romani de bine, despre care credeam ca nu mai exista. Acesti oameni ma ajuta sa merg mai departe si sa construim o sansa pentru copii astia. Atata timp cat vor mai fi astfel de romani exista o sansa, indiferent cat de autisti si incapabili sunt politicienii nostri. Mizez pe fiecare roman care e in stare sa se ridice in picioare si sa puna mana sa construiasca ceva bun pentru sine si pentru semenii sai :)

+3 (3 voturi)
Get0dac
1.04.2013, 07:33:51

De felul meu sunt plin de defecte....un pic misogin....un pic rasist....asta sunt, produsul mediului in care am trait. Niciodata insa nu pot vedea in copii altceva decat......COPII. O veni si vremea aia in care vom intelege cu totii ca acesti copii sunt viitori adulti, iar adultii sunt produsul mediului in care cresc. E nevoie sa va mai spun ca schimband mediul de crestere al copiilor, schimbam viitorul adult....?

+2 (2 voturi)
Lacrima Andreica
1.04.2013, 12:19:54

Deja incepem sa intelegem. Putin cate putin. Indraznesc sa sper si sa cred ca intr-o zi vom fi majoritari cei care intelegem si ne ridicam sa construim ceva pozitiv, fie si cu efort si sacrificiu personal uneori :)

+2 (2 voturi)
tinca ioan
1.04.2013, 16:55:38

Ei,domnule getodac,ma bucur ca in sfirsit,ceva-ceva incepe sa se miste in sufletul dumneavoastra(ideal ar fi ca aceasta shimbare sa se produca in sufletul tuturor acelora care nu cunosc deloc problematica acestei etnii minoritare, si care nu vor sa accepte solutionarea cauzelor, ci se grabesc doar sa judece efectele lor!)...Sa dea Domnul ca acest articol,semnat de doamna Andreica,sa fie de bun augur si sa marcheze un bun start in vederea solutionarii acestei problematici si cu ingaduinta doamnei am sa repet ultima fraza a articolului;,,mizez pe fiecare roman care e in stare sa se ridice in picioare si sa puna mana sa construiasca ceva bun pentru sine si pentru semenii sai!''

Vezi toate comentariile (23)