SPECIAL | Femeile, eroinele tăcute ale războiului
0
Niciun om care încă mai păstrează o fărâmă de umanitate nu ignoră azi imaginea atât de semnificativă a femeilor din Ucraina care îşi părăsesc ţara, ţinându-şi de mână copiii, în încercarea de a se salva. Chipurile şi vocile acestor femei fac înconjurul lumii, sunt privite şi ascultate pe milioane de ecrane – numai agresorul rămâne imun şi îşi duce mai departe războiul nedrept de ocupaţie.
Prea mult timp istoria ne-a învăţat că războaiele sunt mai ales despre eroi şi victorii, despre conducători neînfricaţi şi actele lor de vitejie. Arareori istoria mare a făcut loc istoriilor personale. Între felul în care am aflat din cărţi, elevă fiind, ce a însemnat Al Doilea Război Mondial şi acela în care l-am descoperit în familie, prin ochii bunicii, era o diferenţă. Nu ştiu dacă ei, o femeie cu patru clase primare, îi era destul de clar nici măcar care au fost părţile combatante în acel ultim mare război mondial, însă ea ştia altceva: că pe vremea când avea trei ani, războiul îi ucisese tatăl, un tânăr militar care pentru prima dată îşi părăsise satul din sudul ţării ca să plece pe front. Probabil că nici el nu ştiuse mai multe despre război decât bunica. În ’42, când îşi dăduse ultima suflare pe când trăgea după el un camarad rănit şi păşiseră pe teren minat, România nici nu întorsese armele împotriva Germaniei. Tatăl bunicii luptase de partea răului – însă ştiuse oare? Din cele câteva scrisori trimise acasă reieşea doar că nu-şi mai dorea să trăiască, idee care fiicei sale i s-a întipărit atât de bine în minte încât nu avea să o mai uite niciodată, până la 80 de ani când a închis şi ea ochii, cu o teamă teribilă de moarte în faţa căreia păstra doar speranţa că poate totuşi în lumea de dincolo îşi va cunoaşte tatăl.
Ultimul lucru pe care bunica l-a văzut înainte să moară a fost fotografia tatălui, un portret în uniformă militară, pe care toată viaţa îl ţinuse înrămat pe peretele de la răsărit, lângă icoană. În clipele cele mai grele ale existenţei sale, când rămăsese văduvă încă de tânără sau când paralizase la bătrâneţe, dar şi în altele, mai puţin dramatice, o văzusem rugându-se în faţa acelui perete – nu icoanei, ci portretului. La 80 de ani, încă nu trecuse peste faptul că războiul o lăsase o viaţă întreagă orfană şi mândria de a fi fiica unui erou căzut în luptă nu a atins-o nicio clipă.
Această faţă a războiului m-a urmărit mereu şi am păstrat o atitudine duală faţă de istorie, căutând de fiecare dată să aflu felul în care evenimentele mari şi-au lăsat amprenta asupra oamenilor. Nu aş fi crezut însă că, în mileniul al III-lea, pe bătrânul nostru continent, un război va mai întinde o mantie a groazei, zdruncinând existenţele a milioane de oameni. Vedem azi că niciodată pentru rău nu e prea târziu şi niciun colţ de lume nu a atins încă un nivel atât de înalt de civilizaţie cât să fie ferit de un dezastru provocat de om, că niciunde nu e exclus să se ridice un lider cu pretenţii ocupaţioniste în numele unor cauze cu totul absurde, lipsite de orice morală.
Şapte zile am urmărit neîncetat imaginile şi ştirile transmise din oraşele ucrainene, cu clădiri bombardate, atacuri asupra civililor, incredibila rezistenţă ucraineană, cât şi pe acelea de la graniţele ţării trecute cu numai o valiză în mână de femei, copii şi bătrâni, care nu lăsau în urmă numai războiul, ci toată viaţa lor şi, mai ales, membri ai familiei, bărbaţi şi femei rămaşi să lupte pentru apărare. În a opta zi, am întâlnit-o pe artista Katerina Rudakova, care părăsise Kievul în noaptea de 23 spre 24 februarie, aceeaşi în care Ucraina era atacată de Rusia, spre stupefacţia întregii planete.
O artistă din Ucraina refugiată în România
Katerina Rudakova. FOTO: Alina Vîlcan
Pe pictoriţa Katerina Rudakova am găsit-o la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, devenit spaţiu-gazdă pentru artiştii refugiaţi din Ucraina. Cu rădăcini belaruso-ucrainene, Kata, cum îi spun apropiaţii, s-a născut în Belarus, în timpul Uniunii Sovietice, iar primii ani şi i-a petrecut în Letonia, unde familia sa a fost purtată de profesia tatălui, cadru militar. Abia pe când ea avea cinci ani, s-au stabilit în Ucraina, în oraşul natal al tatălui ei, Dnipropetrovsk (numit Dnipro, din 2016). Pasionată de desen încă din copilărie, aici a urmat un colegiu de arte, apoi a studiat la Academia de Arte din Kiev, la secţia pictură murală, pe care a absolvit-o în 2007. Astăzi, este profesoară universitară la aceeaşi academie, decoratoare a Teatrului Naţional „Ivan Franko“ din Kiev şi director artistic al Teatrului Bravo. De-a lungul anilor, ca artist invitat a lucrat în diverse ţări – din România până în Rusia. Până în ultimul moment, Katerina Rudakova a crezut, la fel ca mulţi dintre colegii şi studenţii ei, că acest conflict va putea fi mediat pe cale diplomatică. Nu-şi puteau închipui că va fi război. În ultima zi în care s-au văzut, ziua de 23 februarie, şi-au spus la despărţire: „O să fie bine, ne vedem mâine!“. Încă nu-şi imagina că în aceeaşi noapte, în apartamentul ei închiriat din Kiev, avea să-şi facă bagajul – un rucsac în care a îndesat haine şi câteva obiecte de valoare sau unele, ca laptopul, pe care în mod obişnuit nu le-ar fi luat într-o călătorie.
La plecare „aveam speranţa că nu va fi război“
A ieşit din Kiev după miezul nopţii, într-un BlaBlaCar. „Când am plecat de acasă încă mai aveam speranţa că nu va fi război“, spune azi. S-a oprit la Cernăuţi, unde a petrecut câteva ore în mijlocul comunităţii artistice din oraş, apoi şi-a continuat drumul, pe jos, ca atâtea alte persoane în zilele care aveau să urmeze, până la graniţa cu România, de la Siret. Oricum, zborurile dinspre Ucraina erau anulate. În vamă, a fotografiat un reper oarecare, un hotel, pe care i l-a trimis, prin WhatsApp, preotului Gabriel Herea, custodele monumentului UNESCO de la Pătrăuţi (Suceava), cu care Art & Heritage colabora. În jumătate de oră, acesta o lua cu maşina de la graniţă şi o primea pentru câteva ore în casa familiei sale pentru ca, în aceeaşi seară, să o conducă la gară pentru a lua trenul spre Bucureşti. În Gara de Nord o aştepta Nicoleta Zagura, preşedinta Asociaţiei Art & Heritage. Pe cele două le leagă o prietenie şi o colaborare de şapte ani, iar aceasta din urmă insista pe lângă Kata de săptămâni bune, de când relaţiile dintre Rusia şi Ucraina deveneau tot mai tensionate, să vină în România, unde au în desfăşurare două proiecte comune la Palatele Brâncoveneşti.
La scurt timp după ce Katerina Rudakova a părăsit Kievul, zona din oraş în care locuia a fost bombardată. În imagini, blocurile apar înnegrite de fum. Încă nu ştia dacă locuinţa sa închiriată a fost distrusă în totalitate. A doua zi după sosirea în România s-a adresat Ministerului de Interne pentru a completa formele legale. Tot ea este cea care o ajută pe Nicoleta Zagura cu traducerile necesare pentru documentele persoanelor refugiate de care se ocupă în aceste zile. Preşedinta Art & Heritage are în grijă organizarea de la Palatele Brâncoveneşti pentru artiştii din Ucraina cazaţi aici, iar telefonul său sună neîncetat, în timp ce traduce în limba română răspunsurile Katei la întrebările mele.
„Putin a vrut să distrugă Ucraina, dar de fapt a consolidat-o“
Înainte de a pleca din Ucraina, pictoriţa a încercat să îi convingă şi pe alţi apropiaţi să o însoţească. Din România, primea asigurări că e loc pentru toată lumea, în siguranţă. Toţi au refuzat, principalul motiv fiind părinţii în vârstă sau bolnavi pe care nu voiau să îi părăsească şi care nici nu acceptau să îşi lase locuinţele. Unele dintre studentele ei iau parte azi la operaţiunile militare, altele fac voluntariat pe lângă armată, conducând până la graniţa cu Polonia de unde cumpără echipamente de protecţie – căşti sau veste militare, care nu se mai găsesc în Ucraina. „Am studente care au mers să facă pregătire militară şi acum sunt în armată. Patriotismul e la un nivel foarte ridicat în Ucraina şi dorinţa, chiar şi a femeilor, de a-şi apăra ţara e mare”, spune. Recunoaşte că o încearcă un sentiment de vinovăţie pentru că a lăsat în urmă Kievul. Continuă să ţină legătura cu prietenii lăsaţi acolo, face parte dintr-un grup care monitorizează şi semnalează online ştirile false lansate de propaganda ruşilor, se gândeşte la o serie de lucrări pentru a atrage atenţia şi prin artă asupra războiului şi o asistă pe prietena ei din România în a oferi sprijin ucrainenilor refugiaţi. Se aşteptau să fie în jur de 18 persoane refugiate găzduite la Palatele Brâncoveneşti, 12 dintre ele urmau să vină cu autocarul, o familie din Odesa – părinţii şi cei trei copii – se afla deja la graniţa cu Republica Moldova, şi altcineva trebuia să vină de la Dnipropetrovsk. „Dacă o să poată veni, acolo au pus deja mine antipersonal. Acum se zice că şi trenurile pentru evacuaţi au devenit ţinte, că se trage şi asupra lor. Trenuri cu civili care se evacuează”, zice Nioleta Zagura, nevenindu-i parcă a crede că astfel de întâmplări teribile se petrec cu adevărat în zilele noastre.
„Putin a vrut să distrugă Ucraina, dar de fapt a consolidat-o. A vrut să ne dezbine, dar ne-a unit. Oamenii sunt atât de puternici şi cred atât de mult în naţiunea lor, încât păstrez certitudinea că o să ne întoarcem acasă şi o să fie bine“, îmi spune Katerina. Dincolo de cei care luptă cu arma în mână, sunt toţi cei care le sunt alături. „O studentă a făcut un video, alţi pictori au realizat caricaturi, altcineva a înregistrat un cântec pentru ridicarea moralului soldaţilor – fiecare încearcă să vină cu o contribuţie zilnică, să facă ce ştie mai bine pentru a fi de folos, pentru a fi împreună şi a învinge“.
„E un război de gherilă, desfăşurat în interiorul oraşelor“
Ea este şi autoarea unei lucrări murale dedicate copiilor proveniţi din Crimeea, în cadrul campaniei „I Belong“, derulată de Agenţia ONU pentru Refugiaţi. Pictura sa murală cu titlul „Little Citizen“ putea fi văzută pe zidul unei clădiri din centrul Kievului (foto). Îşi aminteşte că în 2014 şi 2015 au fost multe persoane din republicile separatiste Doneţk şi Lugansk şi din peninsula Crimeea care au venit la Kiev să-şi găsească un rost. Lucrarea ei îl arată pe Andrei, un băieţel care s-a hotărât să-şi deseneze un paşaport ucrainean pentru că nu poate să se identifice cu ruşii. E o istorie pe care au trăit-o deja atâţia copii ucraineni, iar scopul picturii era de a face oamenii să înţeleagă că nu totul e geopolitică. „Aparţii de o cultură. Nu îi poţi interzice cuiva să-şi vorbească limba maternă, să-şi renege propria cultură“, spune artista. „În Crimeea, nu au fost marginalizaţi doar ucrainenii, ci şi alte populaţii, cum ar fi tătarii“, completează Nicoleta Zagura, care a vizitat Crimeea în 2003, tot în cadrul unui proiect ONU.
Nici măcar pe fondul evenimentelor din urmă cu şapte ani, Rudakova nu ar fi crezut că poate urma ceea ce vedem azi. „E un război de gherilă, desfăşurat în interiorul oraşelor, cu pierderi în rândul civililor şi implicări psihologice enorme. La Harkov, de exemplu, când părea că se mai liniştise totul, a început din nou, mai în forţă. Iar cel mai rău e că se bombardează populaţia civilă, nu se ţine cont de nimic“, spune acum. Nu se gândeşte cu groază la momentul în care s-ar putea întoarce într-un oraş distrus, dacă războiul s-ar încheia mâine. „Să reconstruieşti este posibil. Dacă războiul s-ar opri acum, încă mai e loc de reconstrucţie. Dar să nu se prelungească acest conflict. Zilele trecute, un obuz a căzut pe o stradă, iar acum deja e circulată. Ucrainenii refac pe măsură ce ruşii distrug“, mai spune Kata, care este recunoscătoare că au fost impuse sancţiuni internaţionale pentru ruşi.
Îmi vorbeşte apoi despre o prietenă de-ale ei, şi ea pictoriţă din Ucraina, pe care războiul a prins-o la Moscova, căci capitala Rusiei reprezintă o scenă culturală pe care activau mulţi ucraineni. Familia femeii se afla acasă, sub bombardamente, iar ea nu reuşea să afle dacă ai ei mai sunt în viaţă. Când a părăsit Kievul, Katerina era singură în oraş. Cu ceva timp în urmă divorţase, iar părinţii ei se întorseseră de câţiva ani în Belarus, unde locuiesc într-un orăşel liniştit de la graniţa cu Lituania.
Artista ştie că în Ucraina toţi îşi doresc pacea. Şi-ar dori însă ca poporul rus să-şi reconsidere poziţia faţă de vecini: „Ruşii educaţi, care au călătorit, care au un univers mai larg, cei din organizaţii non-guvernamentale, ei sunt cei care înţeleg tragismul acestui moment şi dificultăţile prin care trecem cu toţii. Cei care îl susţin pe Putin sunt în general oameni care nu au ieşit din Rusia, poate nici măcar din oraşul lor, pentru ei ţarul e ţar şi imperiul e imperiu, la asta se reduce totul în universul lor. Când va ajunge şi la ei mesajul că se întâmplă lucruri groaznice, poate că atunci va fi pace, dar e păcat că mor atâţia oameni pentru a conştientiza toţi cât de preţioasă este această pace“. Katerina Rudakova nu plânge, vocea nu îi tremură când rosteşte aceste cuvinte.
Peste Mogoşoaia s-a lăsat seara şi stă să ningă. Mâine însă va răsări din nou soarele, mâine, aşa cum ştim din clasici, va fi o nouă zi, de care Katerina Rudakova îşi agaţă speranţa.
Solidaritate feminină
Art Hub este un alt spaţiu cultural care îşi deschide porţile pentru mamele şi copiii din Ucraina aflaţi în aceste zile în Bucureşti. Iniţiativa ArtHub Meeting Point a fost gândită de Livia Otal, cu o experienţă în voluntariat de 20 de ani. Livia lucrează pentru filiala din Bulgaria a cunoscutei organizaţii Médecins du Monde. Când a început războiul, şi-a luat o săptămână de concediu şi a venit în România. A mers mai întâi la vama de la Isaccea, pentru a înţelege de ce e nevoie, apoi a venit la Bucureşti, prin Gara de Nord. „Am constatat că deja era suficient răspuns de primă urgenţă, atâţia oameni se ofereau să ajute. Aşa că m-am gândit la un al doilea răspuns şi mi-am spus că ar fi bine să existe un loc unde femeile refugiate să se poată întâlni, iar copiii lor să aibă activităţi comune şi să nu se mai gândească la această situaţie. Am şi eu copii şi mi-aş dori, într-un asemenea moment, să am acces la un spaţiu sigur în care să beneficieze de suport psiho-social, pentru că despre asta e vorba“, spune ea. Împreună cu câteva prietene, a căutat un spaţiu, iar ArtHub, prin scenografa Nona Şerbănescu, a fost primul care a răspuns. S-au organizat apoi la faţa locului, au strâns donaţii, au găsit şi alţi voluntari, printre care se numără actori şi psihologi care s-au oferit să desfăşoare aici programe pentru copii.
Un loc al normalităţii
Au anunţat deschiderea spaţiului atât în grupurile online de mobilizare, cât şi comunicând direct cu oamenii care primesc familii în gazdă sau cu centrele de profil. Unele femei cu copii vin însoţite de voluntarii la care locuiesc, altele vin singure, iar o familie de artişti ucraineni a propus să se alăture echipei. Bucureştenii care găzduiesc persoane refugiate cu copii au întrebat dacă îşi pot aduce aici şi propriii copii pentru a interacţiona cu noii lor prieteni. „E spaţiu pentru toată lumea“, spune Livia, privind în jur la cum s-a transformat locul în aceste zile. Peste tot sunt jocuri, cărţi de colorat, calculatoare şi tablete pe care primii vizitatori deja le testează.
Le-am privit minute în şir pe cele două femei care veniseră cu copiii în acea zi la ArtHub Meeting Point, fără a îndrăzni să le abordez. În timp ce băieţii lor se jucau, ele îşi butonau în grabă telefoanele, pe chipuri li se citea încordarea şi ştiam că vorbesc cu prietenii şi apropiaţii rămaşi în Ucraina. Pentru unii dintre ei căutau chiar atunci soluţii de a părăsi în siguranţă ţara. „Cred că e important şi pentru adulţi, şi pentru copii să nu se simtă numai victime. Ne adresăm oamenilor de la normal la normal, astfel încât să îi facem să uite, pentru o clipă, ceea ce trăiesc“, mi-a mai spus Livia Otal, care a doua zi urma să plece alături de Médecins du Monde într-o misiune la graniţa Ucrainei cu România şi Republica Moldova.
CITEŞTE ŞI:
Se încarcă comentariile...
