Sper că mai trăieşti, copile!

Dintre toate informaţiile venite dinspre Norvegia în acest weekend macabru, cea mai zguduitoare a fost imaginea unui copil care se ruga de călăul Anders Behring Breivik să nu-l împuşte.

Fotografia, publicată de site-ul ziarului „Daily Mail", are forţa unei fresce biblice, reprezentând Apocalipsa.

Când scriu aceste rânduri, stau cu poza în faţă. Cadrul natural cuprins în imagine este un dreptunghi de circa 100 de metri pătraţi (12 metri lungime, 8 metri lăţime). Jumătatea de sus a fotografiei arată ţărmul nisipos-înverzit al insulei Utoya, aflată în apropierea capitalei norvegiene. În partea de jos e apa lacului Tyrifjorden (un fost fiord, între timp închis). Un lac destul de agitat, date fiind valurile care se izbesc de ţărm. În mijlocul imaginii domneşte silueta unui bărbat blond, cu haine de culoare închisă şi cu o puşcă automată în mâini. Bărbatul calcă pe cadavre. În hotarele fotografiei intră vreo 10-12 cadavre; nu se poate distinge numărul lor exact, pentru că unele sunt suprapuse, contorsionate, desfigurate. Altele sunt semiînecate, încât nu ştii dacă mâna scoasă din apă şi piciorul legănat de valuri aparţin aceleiaşi victime.

În acest cadru apocaliptic există două pete roşii. Una pluteşte pe apă şi pare a fi trupul sfârtecat de gloanţe al unui nefericit. Alta, ceva mai clară, pentru că se află în prim-planul fotografiei, este o baltă de sânge în jurul unui cap mitraliat.

Ravagiile morţii se întind peste tot. Printre cadavre apar doar două fiinţe vii: criminalul nebun, plasat drăceşte în mijlocul fotografiei, şi un copil de cel mult zece ani, aflat în apă până la brâu, în stânga imaginii. Copilul are mâinile împreunate a rugăciune, implorând milă celui care se îndreaptă spre el cu arma în poziţie de tragere.

Când vezi imaginea asta, simţi nevoia să faci ceva, să opreşti timpul, să suspenzi rotirea planetei, astfel încât să-i dai o şansă bietului copil. Ai vrea să-l paralizezi pe dement - cu privirea, cu gândul, cu orice - până când vor interveni trupele speciale sau măcar până când puştiul se va face nevăzut în apele lacului...

Am mai trăit senzaţia asta când, copil fiind, am văzut un film cu răstignirea lui Iisus. Deşi ştiam că istoria s-a scris, că Hristos a fost crucificat în urmă cu aproape două mii de ani şi că între timp a înviat de tot atâtea ori, am sperat până în ultima clipă că de data asta, în filmul meu, va fi salvat. Mă rugam tăcut, în gând, ca Pilat să fie mai înţelegător, ca mulţimea să strige că-l salvează pe Iisus şi nu pe tâlharul Baraba, că piroanele de oţel nu vor fi bătute, totuşi, în mâinile şi în picioarele Mântuitorului...

Am sperat degeaba, şi de atunci sper mereu. În fiecare an aştept o minune, un moment în care actorii nu vor mai respecta scenariul, ci vor face cum trebuia făcut în urmă cu aproape două mii de ani, salvându-L, în sfârşit, pe Hristos de la o pedeapsă crudă şi nemeritată.

Acum, speranţa mea se leagă de copilul de pe insula Utoya. Nimeni nu ştie cum îl cheamă sau dacă mai trăieşte. Dar mă rog, tot în gând, ca puştiul acesta aproape biblic să fi supravieţuit scenei cumplite în care mitraliera era îndreptată spre el.

Dă-ne, Doamne, o veste bună! Ar fi ca şi cum drumul Golgotei s-a întrerupt la jumătate, oamenii şi-au revenit din nebunie, iar Iisus Hristos n-a fost răstignit niciodată, ci totul a fost o rătăcire de două mii de ani a întregii omeniri.