Societate

articolul anterior articolul urmator

Spovedanii la Slătioara (II) Cristos a Înviat!

7
17 Apr 2020 08:06:14
Dinu Săraru

Azi, odată cu Vinerea Prohodului se încheie şi Săptămâna Patimilor, simbolic pregătind anume cu înţeles biblic, dar şi de data aceasta contemporan cu simţămintele noastre, Învierea şi parcă niciodată n-am trăit eu mai viu, mai adânc, mai dureros, mai, repet, înţeles Prohodul ca şi când m-ar fi privit pe mine însumi, dar şi pe noi toţi această poveste milenară.

Închizând în ea un zbucium purificator al creştinilor şi, fireşte, neapărat, în conştiinţa mea, al ţăranilor mei a căror istorie, a întregului popor, a fost cutremurător însoţită de întrebarea din strofa a XIII-a din Starea a treia a Cântecului cu care s-a plămădit această istorie şi cu care mi-am început şi eu copilăria la Slătioara:

”Primăvară dulce
Fiul tău preadulce
Frumuseţea unde ţi-a apus?”

Nu o să mai văd şi este de înţeles primăvara acesta şirurile slătiorenilor cu copiii de mâna dreaptă şi în mâna stângă cu buchete de Floarea Paştelui, cea atât de purificator albă ca nicio floare, dar ele, aceste şiruri, vor rămâne în lumina ochilor noştri şi în sufletele noastre după cum şi lumânările aprinse la miezul nopţii din care s-a smuls Învierea, luminând tot pământul, vor lumina curţile şi odăile caselor slătiorenilor cu aceeaşi putere purificatoare cum este şi puterea întemeietoare a speranţei noastre din întâmpinarea rostită cu întreaga bucurie a vieţii biruitoare:

”Cristos a înviat!”

Pentru că nu este o altă sinteză mai încărcată de înţelesul nădejdii şi bucuriei de a trăi viaţa decât această credinţă în cuvintele care spun ”Cristos a Înviat!”

Această credinţă n-a mai fost mai atât de răscolitor întemeietoare ca astăzi când la Slătioara, ca un făcut – cum zic ţăranii-, Măgura Slătiorului a fost fericit cotropită de cireşii sălbatici, caiere albe din care se toarce speranţa într-o zi de mâine mai bună, iar dealurile toate, până sub poalele Munţilor Căpăţânii, au fost smălţuite de floarea căpriţelor, simbolizând, la fel ca Ghioceii şi Floarea Paştelui, prin albul lor, bogăţia, aşa  cum odinioară oile şi caprele şi vitele simbolizau bogăţia gospodăriilor ţărăneşti.

Au înflorit şi zarzării şi cireşii şi prunii tineri din cuprinsul grădinii mele şi liliacul e gata şi el să îmbălsămeze văzduhul, au sporit mugurii merilor pregătiţi să pleznească şi ei, iarba însă rămâne săracă pentru că seceta a crăpat pământul şi l-a sărăcit de must ca şi când ar stărui să ne atragă atenţia că încă nu s-a încheiat pătimirea noastră, bântuită şi de vrăşmăşia unui flagel care ar trebui, prin înfricoşătoarea lui răspândire, să ne facă solidari într-o bătălie, să recunoaştem, pe viaţă şi pe moarte şi care ar trebui să ne facă să înţelegem că numai apelul la unire şi la minţile oamenilor cu carte multă şi cu experienţă şi cu adevărat patrioţi, care numai ei, şi uniţi, şi respectaţi, şi ascultaţi, dincolo de patimile mizere, mărunt politicianiste, ne pot duce la izbândă.

Un tulburător răspuns la acest apel l-a dat marţi, 14 aprilie, preşedintele Academiei Române, Ion Aurel Pop, în intervenţia sa intitulată ”Periculoşii bătrâni”, postată pe pagina sa de Facebook şi, imediat preluată de publicaţia ”Ziarul de Cluj”. Învăţatul om de ştiinţă a Istoriei şi a Istoriei culturii investighează răbdător şi cu autoritatea unanim recunoscută şi analizează înţelept desfăşurarea bătăliei cu înfricoşătorul duşman care ameninţă şi liniştea şi viaţa lumii de azi. Această analiză profundă şi provocatoare la dialog îl înfăţişează pe savant ca pe un împătimit slujitor al adevărului spus şi apărat cu orice preţ şi, astfel, îl înfăţişează, dorindu-i să rămână statornic astfel, aşa cum l-am descoperit citindu-i opera şi, neapărat, Istoria Transilvaniei, ca pe un ardent şi cutezător apostol. Iată de ce vă invit, cu acordul onorant al domniei sale, să citiţi şi în acest spaţiu intervenţia amintită şi intitulată ”Periculoşii bătrâni”.

”Periculoşii bătrâni

Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfăşura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în faţa mamelucilor şi a unei situaţii-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc şi cu militarii francezi desfăşuraţi pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii şi savanţii la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de fiinţe (adevărate valori) prin aşezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanţii nu erau asimilaţi cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilităţii lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de nepreţuit pentru că erau cei mai buni cărăuşi, iar savanţii erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii şi-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite şi cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizaţia greco-romană, din care se trage civilizaţia noastră modernă şi contemporană.

Unii au înţeles astăzi, tot într-o situaţie-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejaţii „măgari şi savanţi” şi pe bătrâni, şi tot cu intenţia benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenţi (adică timp de trei generaţii). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniştite, prospere şi chiar pline de răsfăţ pe ici, pe colo. Criza declanşată de această boală şi de numeroasele cazne şi morţi pricinuite de ea a trezit în oameni şi lupta feroce pentru existenţă. Modul de a gândi „politiceşte corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privinţe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizaţii una peste alta sunt ca sendvişurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori. Această evoluţie ne-a obişnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenţii, cu ademeniri înşelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieţi, ci ne întunecă şi judecata limpede), unor conducători ai noştri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a căşunat pe bătrâni. Natural, istoricii ştiu că bătrânii au fost ţapi ispăşitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice şi în multe comunităţi declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioşi şi socotiţi inutili, care-ţi complică viaţa de pomană, când vieţile tinerilor sunt în pericol? Ba, aceşti expiraţi mai cer şi de mâncare, mai au pretenţia să primească şi medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanţele nu prididesc cu tinerii şi cu cei activi – să sune la 112 şi să clameze că au febră sau tuşesc? Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societăţile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare şi medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiţi ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenţia lor de a fi activi, dorinţa de a umbla pe străzi precum ceilalţi oameni, de a merge la piaţă, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea aceloraşi lucruri din viaţa lor trecută şi chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.

În vremuri normale, aceşti bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Îşi îngrijeau constant nepoţii, pe care îi hrăneau, îi răsfăţau aşa cum numai bunicii pot şi ştiu, îi duceau în parc la joacă şi reuşeau să-i lase liberi din când în când pe părinţii acestor nepoţi. Ba, de multe ori, aceşti bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei şi o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre aceşti pensionari scoteau din economiile lor de o viaţă sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (şi se mutau ei în spaţii mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori şchiopătau, când veneau spre noi aduşi de spate, dar purtau cu sine şi avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfăţaţi de lume, pentru că lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” şi simţeai în vocea crainicului (mustind de tinereţe şi de sănătate) un năduf abia reţinut, de genul: „Ce-o mai fi căutat şi moşulică ăsta prin oraş, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, şi alte reproşuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi şi atoateştiutori care condamnau „nesimţirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul şi care mai voiau să şi trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu ştiu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu înţeleg încă nimic din lumea asta şi condamnă generaţia celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că şi-a ales, din toată istoria asta lungă şi mare, tocmai „epoca de aur” ca să fiinţeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonşalant un comunicator nu demult – sunt afectate şi chiar infectate de comunism şi nu prezintă nicio încredere. Sigur, asemenea judecăţi nu erau tocmai curente şi nu erau rostite Urbi et Orbi mereu şi cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura bunul simţ şi nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău necesar”. Societatea prea activă, maturii prea ocupaţi, goana după câştig material cât mai mare, obţinut din câte 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.

Dar acum, când stăm cu toţii acasă, ce să mai faci cu aceşti „paraziţi”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste şi nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au şi neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor – şi să şi răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă şi-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor şi copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltător. De câte ori îi vezi pe stradă sau oriunde în afara casei lor, parcă umblă intenţionat cu panere pline de covid-19, ca să strice cheful şi viaţa oamenilor folositori de pe lumea asta, să-i infecteze şi să-i distrugă. Sigur că sunt şi excepţii între bătrâni, de exemplu bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară şi pe dinăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc şi ce ne-am face fără indicaţiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (şi nu le dau numele, fiindcă ei s-ar putea simţi ofensaţi şi m-ar putea dojeni), dar îi spun concret pe câţiva din cei mondiali şi europeni (pentru că lor, oricum, nu le prea pasă de noi, rudele sărace). Să-l luăm, de pildă, pe preşedintele Donald Trump, care (născut în 1946) are, deci, 74 de ani şi care se încăpăţânează să fie preşedintele celei mai importante naţiuni din lume, cum o spune el însuşi, mereu. Ba, ilustrul preşedinte american a îndrăznit ca, aproape expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar şi un copil. Să-l luăm şi pe domnul Jean Claude Junker (născut în 1954), care are 66 de ani şi care, deşi plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de curând. Poate că el, totuşi, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toată particula ei de nobleţe din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) şi ne-a avertizat senin, de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până la sfârşitul anului”, în vreme ce „copiii şi tinerii se vor bucura de mai multă libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstraţie. Să notăm delicateţea traducătorului acestui text în româneşte, care nu a redat „elderly people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin „persoane în vârstă”. Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în izolare încă aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacă ele mişună şi muşină prin microbii şi viruşii din praful străzilor şi chiar dacă nu s-a demonstrat deloc că nu sunt şi ele purtătoare ale ucigaşului virus. Ba, animalele de companie pot să se bucure de libertate, deşi se spune că acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deşi nu putem să ştim ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”). Departe de mine gândul să cer îngrădirea libertăţii animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru că şi bătrânii sunt oameni? Aş cere timid să fie bătrânii asimilaţi, pe lângă „măgari şi savanţi”, şi cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.

Dorinţa aceasta răsună deocamdată în deşert. Decidenţii ţării şi ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră şi dezinteresată pentru binele social, dar nu s-ar da în lături să-i izoleze pe bătrâni pentru toată viaţa. Treaba asta – suntem asiguraţi – le-ar face şi lor, bătrânilor, bine. În izolare, bătrânii s-ar plictisi, ar muri de inimă rea ori s-ar îmbolnăvi între ei şi le-ar face bine şi celorlalţi, care s-ar simţi în siguranţă, s-ar vindeca definitiv şi nu şi-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereţi. Doar nu se propune ca bătrânii să fie gazaţi, împuşcaţi, aruncaţi în prăpăstii, cum au făcut alţi decidenţi din alte epoci şi locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici de pe Pământ. Se decide, în chip umanitar, să fie împiedicaţi bătrânii să se mişte liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că nu dă bine şi nici nu este bine să fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inimă, miloşi să sară în apărarea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Aşa, e doar un gând al unui istoric bătrân, care, evident îşi apără bătrâneţea sa şi bătrâneţea bătrânilor în general.

Scenariul acesta este unul imaginat şi nu se va întâmpla decât dacă ne va lua Dumnezeu tuturor minţile, pentru că societatea este ca un corp. Unui corp, dacă îi tai braţele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacă îi scoţi plămânii nu poate respira, dacă îi zbori crierii nu poate gândi etc. Să ştiţi că unii dintre aceşti gânditori extravaganţi nu sunt originali deloc. Au mai fost confraţi ai lor cu mintea cât o nucă şi dăruiţi cu putere, care au voit să extermine copiii, alţii care au scos din joc maturii păcătoşi ca să-i păstreze pe copiii inocenţi (trimişi la moarte sigură prin Cruciada copiilor” din 1212), alţii care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele inferioare”, alţii care au vrut să-i ucidă pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alţii care i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanţii etc. Nici ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă. Au încercat mulţi să o promoveze şi nu au câştigat nimic. Comunitatea nu poate trăi nici fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii şi nici fără bătrâni. Natural, motivările cu grija faţă de bătrânii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenţii. Tot ceea ce se gândeşte de către anumite minţi rătăcite este prezentat frumos: personale în vârstă au nevoie de protecţie, iar protecţia înseamnă izolare, restricţii de circulaţie pe ani în şir, ca să le prelungim viaţa. De fapt, este teama de boală, pe care, pasămite, ar răspândi-o prioritar bătrânii. Faptul este nedovedit şi judecata care-i incumbă este falsă. Toţi oamenii sunt sau pot să fie purtători de virus şi toţi oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru că au şi alte afecţiuni. Această vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra altora. Din câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulţi bolnavi de această gripă au între 40 şi 65-70 de ani şi nu între 65 şi 90 de ani. Prin urmare, ar fi de aşteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu ne punem numai pe noi la adăpost şi să nu dăm mereu vina pe alţii. 

Natural, este nevoie de o anumită disciplină, de ordine şi de restricţii severe, dar discriminarea bătrânilor (chiar şi când este, aparent pozitivă) devine jignitoare, înjositoare, ruşinoasă. Haideţi să-i protejăm pe toţi oamenii, să nu-i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala şi s-o răspândească, să-i izolăm pe cei care au şi alte boli, favorizante (inclusiv pe bătrâni), să tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv ale bătrânilor). A le fixa însă bătrânilor ore de ieşire în lesă, a le construi ţarcuri, a-i despărţi complet de lume, de lumea lor, pe care şi ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni şi ei iremediabil şi indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeţi că bătrâneţea este o boală sau un handicap, pentru că nu este. Iar dacă pentru unii bătrâni este aşa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu asta, să li se spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri verbale şi fizice, că sunt oropsiţi şi umiliţi de povara anilor şi de sacrificiile făcute de ei pentru copii şi nepoţi, că au în ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident şi nu trebuie mereu reamintit. Bătrânii ştiu ei şi singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferinţa fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii şi de nepoţi. Nu vă mai chinuiţi să-i izolaţi, pentru că mulţi sunt izolaţi oricum, nu-şi vor mai îmbrăţişa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Paşti iar drobul de miel (dacă va mai fi) va fi oricum fără gust în acest an.

Nu le mai spuneţi bătrânilor şi nu ne mai spuneţi, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgenţă va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsaţi grija asta excesivă, că de viaţa şi de moartea noastră se ocupă Dumnezeu şi noi înşine, după puterile noastre omeneşti. Luaţi-ne cu binişorul, fiţi gentili şi blânzi, daţi-ne termene mai scurte pentru rău şi mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv să ne puneţi câteodată în faţă şi binele, să alternaţi avertismentele dure cu raze de speranţă, să insistaţi mai mult pe vindecări, pe gânduri şi vorbe bune? Cui foloseşte crearea de psihoze şi de depresii, din moment ce nu avem atâţia psihologi ca să ne vindece ori să ne aline? Este drept că suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim supuşi doar pătimirilor.

Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de românitate al tuturor regilor României. Poate că şi din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul să-şi ştie clipa morţii. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad bătrân”. E bine să ne-o reamintim acum:

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
„O, voi, ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?
În anii mulţi cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele
Mulţi şi-au aflat un adăpost.
Moşneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Şi-n vremea aspră si ursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!...”

Se duc bătrânii oricum, fiindcă aşa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau poate şi altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând prin mai multe situaţii-limită decât noi, ei au şi niscaiva soluţii pentru chinul prin care trecem, să credem că ne lămuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea şi jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucan Blaga – iubirea şi jocul lor e-nţelepciunea. Bătrânii sunt (încă) oameni ca toţi oamenii. Acum sunt şi ei primejduiţi de molimă, dar nu sunt periculoşi. Nu-i mai „protejaţi” peste măsură, fiindcă le striviţi umanitatea şi le pătaţi demnitatea. Omenia nu le-o puteţi distruge şi nici păta, deoarece o au din belşug şi o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.

*

Vă rog, dragi cititori, să luaţi cele de mai sus ca pe-o mărturisire simplă, ca pe o lamentaţie fără nicio importanţă, ca şi cum ar fi nişte gânduri dezlânate, poate mai ironice decât s-ar fi cuvenit şi menite să fie puse între paranteze. Vă rog chiar să iertaţi – cei care v-aţi simţit jigniţi – vorba aceasta proastă a unui om bătrân care nu s-a ramolit încă de tot, care este şi el îngrijorat şi care nu ştie cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii şi maturii (adică cei aduşi pe lumea asta păcătoasă de bătrâni, de bătrânii foşti odinioară şi ei copii, tineri şi maturi).

În Săptămâna Patimilor, în anul de la Naşterea Domnului 2020
Ioan-Aurel Pop”

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Onofrei Stelica
17.04.2020, 08:42:35

Excelent.

Zâna Măseluţă®
17.04.2020, 09:31:22

Dinu Săraru „Au fost tăind un brad bătrân Fiindcă făcea prea multă umbră" . (versuri preluate probabil de pe http://poetii-nostri.ro/nicolae-iorga-brad-batran-poezie-id-27730/) Păi bine măi maeste, nu ţi-au fost gâdilate urechile într-un mod neplăcut când ai citit primul vers? Brad batrân - poezie de Nicolae Iorga „A fost taiat un brad batrân Fiindca facea prea multa umbra Si-atuncea din padurea sumbra S-a auzit un glas pagân.”

+1 (1 vot)
Radu Mircea
17.04.2020, 10:19:41

# Zina Maseluta Cacaia ''maestre'' ??? la acolea un batrin politruc arivist peste poate , nescris si necitit de mult (numai asa explicindu-se cearceafu' imens) , care-o arde pe coarda religioasa exact ca in Comitetul Central al PCR .... hi hi hi hi ....

-2 (4 voturi)
Zâna Măseluţă®
17.04.2020, 13:48:07

Radu Mircea Am un rspect deosebit pentru persoanele în vârstă şi activitatea acestora. În acest caz: „A fost distins cu numeroase premii literare și artistice și premiul Academiei Române. Este membru al Academiei Oamenilor de Stiință din România și azi director fondator al „Magazinului actualității culturale românești CLIPA”, revistă încununată cu „Distincția Culturală” de către Academia Română.” Îm plac foarte mult şi florile. Una din preferatele mele este ghiocelul. Din nefericire acesta a fost comparat cu „poziţia” unor persoane care... Cred că e mai bine să mă opresc aici. Nu îmi place să fac reclamă la... „periuţe”! Ştim cu toţii cum se ocupă unele funcţii sau cum se crează o „entitate” la care să fii, nu fondator ci direct „director fondator”.

0 (2 voturi)
Zâna Măseluţă®
17.04.2020, 18:28:15

Dinu Săraru „Un tulburător răspuns la acest apel l-a dat marţi, 14 aprilie, preşedintele Academiei Române, Ion Aurel Pop, în intervenţia sa intitulată ”Periculoşii bătrâni”, postată pe pagina sa de Facebook şi, imediat preluată de publicaţia ”Ziarul de Cluj”” Domnule academician Dinu Săraru, nu numai că vă faceţi că nu observaţi greşelile preşedintelui Academiei Române (căruia nici nu i s-a uscat bine cerneala pe decizia de numire) dar, în cel mai „academic” mod cu putinţă, îi şi stâlciţi prenumele. Domnia sa se numeşte Ioan-Aurel Pop, Ion fiind ...romanul lui Liviu Rebreanu. În cazul în care doriţi cu ardoare să deveniţi membru şi al Academiei Române va trebui să fiţi mai atent cu astfel de aspecte. PS: Cum de Academia Oamenilor de Ştiinţă din România nu s-a autointitulat, în conformitate cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice, convingerilor şi practicilor curente: Academia Oamenilor de Ştiinţă şi Te(hn)ologie din România?

+2 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările