Spovedanii la Slătioara (IV). O carte poştală idilică

De când mă ştiu, şi sunt aproape 90 de ani, de Buna Vestire, venind parcă să împlinească legea scrisă în Calendarul Ţăranului român, întocmit de savantul Ion Ghinoiu, la Slătioara,

în viul nopţii, pierea parfumul suav al Tămâioarelor, iar în zori, din pădurile Măgurii, în satul de olari şi vărniţari şi dulgheri de acoperişuri înalte, cum se fac în Oltenia de sub munte, scobora cucul şi începea să cânte ascuns în goruni şi în tei şi salcâmi şi fagi şi mesteceni, până lângă obrazul alb al caselor, cu o bucurie sărbătorească şi liniştitoare privind primăvara în care intram, cum se zicea, ”curaţi, luminaţi, de Maica Domnului lăudaţi”. Anul acesta nu s-a mai împlinit legea la Slătioara, Tămâioarele au uitat să-şi piardă parfumul şi nici cucul n-a mai cântat deşi aşteptarea noastră a fost aceeaşi şi întreagă, dar şi neliniştitoare.

N-a mai cântat nici cucul bâlbâit care de trei sau patru ani m-a pus pe gânduri şi care îşi făcuse cuib la poalele Măgurii, ambiţios şi harnic, cu un glas răguşit:

”Cu-cucu!” sau

”Cucu-cu!”

-Nu cântă bine, zicea cineva, şi nici nu trage a bine cântarea lui buimacă.

”Cu-cucu!”

”Cucu-cu!”

Însă căprioarele au scoborât din Măgură ca întotdeauna de Buna Vestire şi au ajuns cu puii lor şi, în urma lor, cu ţapul, până la gardul ogrăzilor şi, sprintene, au sărit de pe loc peste el ca nişte olimpice, ca să intre în plantaţia de muri în muguri a tânărului preot  Costinel şi să rămână între ei până se ridică soarele sus.

Însă ceva, zic ultimii ţărani care au trecut de pragul vârstei la care pleacă dintre noi muritorii, trei sau patru dacă mai sunt, şi nu le este ruşine că sunt ţărani, ceva nu e sub cerul Slătioarei, ca şi când acesta s-ar bolti peste lumea întreagă, ceva nu e în regulă şi nu e în regulă nici liniştea şi obrăznicia cu care corbii de la Cornul Caprii, care desparte Măgura de Măgurice, vin peste fâneţurile pustii de orice suflare şi îşi învaţă puii, croncănind asurzitor şi ameninţător, să zboare şi să caute cuiburile păsărilor cuminţi şi harnice, dar parcă şi ele cu un glas mai mic, mai temător, mai pierit, chiar şi cele mai gălăgioase, cum ar fi Pişca-n Florea, obişnuită să dea concerte, imitându-şi toate suratele, până şi privighetoarea, cu o veselie care şi ea, acum, pare săracă.

Când îşi termină corbii instrucţia odraslelor răpitoare de pui golaşi din cuiburile umbrite de frunzişurile bătrânilor arbori, se ridică cântecul caraghios al cucului bâlbîit:

”Cu-cucu!”

”Cucu-cu!”

Acest ”cu” scurt şi înfipt ca şi când ar fi fost rupt din cântarea firească şi sărbătorească şi iar ambiţios ”Cucu-cu”, răguşit şi nefiresc, şi cum zicea acel ultim ţăran: ”Doamne, beteşugul cucului ăstuia trage a pustiu!”

Din nefericire, cântecul cu pricina, dacă se poate numi cântec, nu înveseleşte pe nimeni, dimpotrivă stăruinţa păsării betege seamănă, dacă stau să mă gândesc bine, cu stridenţa poruncitoare cu care ne asurzeşte demagogia politicianistă care ne înconjoară din toate părţile  şi ne sufocă şi ne răpeşte până şi drumul la cimitir.

- Demagogia asta acoperă, să ştii dumneata, filosofa bătrânul ţăran pomenit mai înainte, acoperă o vânzare.

-Ce să se mai vândă?, îl întreb şi eu pe confratele nonagenar, pe care l-am descris într-o povestire în care el spunea despre cerul Slătioarei că dacă cineva are ochi buni şi e şi creştin credincios şi cu sufletul curat, dacă se uită bine în seninul acestui cer, în anumite zile, mai ales în ziua de Buna Vestire, îl poate vedea şi pe Dumnezeu. Ce să se mai vândă?

Însă până să-mi răspundă, auzim iar, amândoi, glasul răguşit al cucului bâlbâit:

”Cu-cucu!”

”Cucu-cu!”

Şi, iar, la capăt cu acel ”cu” brutal rupt din frumoasa cântare.

-Trâmbiţa demagogică, să ştii dumneata, poate acoperi şi vânzarea sufletului şi lăsaţi fără suflet, ne vom uita şi numele şi vom pleca unde vedem cu ochii să culegem până şi... ”hrana zeilor”, cum zice dicţionarul...