Spune-mi câţi bani ai în cont şi îţi spun cine eşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Sărăcia este relativă. Fericirea este relativă. Standardele de viaţă şi sistemele de valori sunt relative“ FOTO Shutterstock
„Sărăcia este relativă. Fericirea este relativă. Standardele de viaţă şi sistemele de valori sunt relative“ FOTO Shutterstock

Zilele trecute o pacientă mi-a făcut o surpriză – mi-a dăruit o ciocolată ROM dublă!! Am fost foarte surprins – de unde a făcut rost de ciocolată românească? În SUA nu se găseşte,  cel puţin aşa ştiu eu. Ei, cu mândrie în glas, pacienta m-a anunţat că tocmai s-a întors dintr-o excursie în România. Şi s-a gândit să îmi aducă un cadou care să îmi amintească de ţara mea.

Ce frumos!! Bineînţeles că mi-am amintit de ţara mea. Toate simţurile mi-au amintit de România. Ochii s-au bucurat la vederea pachetului cu micul tricolor, degetele (şi dinţii) s-au bucurat să rupă ambalajul, nasul s-a bucurat la gâdilatul mirosului binecunoscut, apoi gustul, GUSTUL, plimbatul ciocolatei prin gură, deliciul aromei de cacao şi rom, totul m-a aruncat înapoi în copilărie, în România mea dragă unde mi-am crescut anii cei fragezi.

Nu pot să spun cât de mult m-am bucurat. Un gest foarte frumos. Şi bineînţeles că am împărţit bucuria cu pacienta mea.

Apoi am început să o întreb: Spune, spune!! Cum a fost? Unde ai fost? Ce ai făcut? Răspunsurile au venit la fel de satisfăcătoare ca şi ciocolata. România i-a plăcut foarte mult. De fapt a fost într-o croazieră pe Dunăre, prin mai multe ţări. După Viena şi Budapesta,  vaporul s-a oprit şi în România. Turiştii au fost preluaţi de un autocar. Au mers la Bucureşti, apoi pe Valea Prahovei vizitând frumoasele Sinaia, Braşov, Bran.

ciocolata rom

Sincer, de fiecare dată când cineva vine la Bucureşti după Viena şi Budapesta, mă tem că aud comparaţii nemăgulitoare. Concurenţa între metropole pare destul de inegală. Dar poate greşesc? Să vedem ce zice şi pacienta mea.

Bucurie! A avut cuvinte foarte frumoase despre ţara mea.  M-au uns pe suflet. Dar la un moment dat, puţin stânjeniţă, parcă nevrând să mă insulte în vreun fel, a mărturisit că a văzut şi sărăcie.  A recunoscut că a fost ca o călătorie în timp. Au uimit-o căruţele cu cai încă prezente pe drumurile româneşti. Deşi a recunoscut farmecul autenticului românesc, au uimit-o şi oamenii săraci, cei fără dinţi în gură şi pantofi în picioare. 

De aici a început o discuţie întreagă despre sărăcie. Ce înseamnă sărăcia. Am încercat să îi explic că în România rurală hainele nu au aşa importanţă ca aici, în SUA. Un om îmbrăcat sărăcăcios nu înseamnă neapărat că este un om sărac. Un pulover puţin deşirat şi rupt în cot pe un ţăran la muncă nu este echivalentul sărăciei. Acolo priorităţile sunt altele. Unii oameni locuiesc în case mici şi, poate, considerate sărăcăcioase pentru standardele americane, dar sunt proprietarii căsuţei moştenite din tata în fiu şi sunt proprietarii lotului de pământ. Aici în SUA mulţi oameni locuiesc în apartamente sau case mult mai mari, dar stau în chirie sau au datorii la bancă imense. Sărăcia este relativă. Fericirea este relativă. Standardele de viaţă şi sistemele de valori sunt relative.

caruta

Conversaţia ne-a purtat în timp. I-am povestit cum a fost în comunism când nu aveam mare lucru. Dar nu mă considerăm sărac. Cum, când dădea norocul peste mine să primesc cadou o doză de Coca Cola, în primul rând, o păstrăm o grămadă de timp, ca pe o comoară. Mă uităm la ea în frigider aşteptând ocazia cea mai importantă care să merite deschiderea dozei şi băutul lichidului fermecat. Cum, după aceea, încă mă mai prefăceam că am Coca Cola, umplând doză cu Cico şi sorbind important. Iar când nu mai puteam să beau din ea din cauza gustului oxidat, nu aruncam doza, o transformam în suport de creioane. Cum aveam o singură pereche de adidaşi la care ţineam că la ochii din cap. Cum blugii erau obiecte de lux şi de mândrie. Cum colecţionam hârtii de gumă pe care le miroseam din când în când, presate printre paginile Basmelor lui Petre Ispirescu. Nu mă considerăm sărac şi nu mă considerăm fără succes.

oameni pe banca
Pe vremea aceea succesul se măsură prin reuşita la şcoală, reuşita în sport, mersul la facultate, diplome, medalii. 

Acum nici nu mai ştiu cum se măsoară succesul. Dar mă tem că nu se mai măsoară cu aceleaşi unităţi de măsură. Acum contul din bancă parcă te defineşte ca persoană. Spune-mi câţi bani ai ca să îţi spun cine eşti. Banul a devenit un scop şi nu o unealtă. Banul obţinut prin orice mijloace. Corupţia, ciubucul, şparlitul, păcălitul, trasul ţepelor, şpaga au devenit normale. Avem atâtea cuvinte care să spună acelaşi lucru!!  La vocabular colorat stăm foarte bine. 

saracie 1 caruta

Dar şi în SUA există sărăcie, chiar dacă e acoperită în haine ceva mai frumoase. Chiar în ziua în care pacienta mi-a dăruit ciocolata am fost martorul unei scene despre sărăcie. S-a întâmplat în restaurantul spitalului. Este un restaurant foarte dichisit, cu de toate, totul făcut proaspăt şi delicios. Avem inclusiv stand de sushi proaspăt, făcut în faţa ochilor, stand de salate, supe proaspete, pastă proaspăt gătită la comandă etc. Dar costul nu este foarte mic. Calitatea se plăteşte. Eram la coadă şi eu să plătesc. În faţă mea erau două persoane. Prima, o femeie tânără, asiatică. Pe tavă avea o cupă mică de supă şi lângă ea câteva pacheţele de unt, miere şi gem. M-am mirat de combinaţie. În spatele ei un bărbat tânăr, de culoare.  Amândoi erau îmbrăcaţi în uniforme de „oameni de curăţenie“. Pe tavă el avea o farfurie de plastic cu o singură chiflă pe ea. Apoi eu. La casă, pe scaun, un american obez, alb, cu ochelari şi cu o guriţa mică şi roz în mijlocul unei feţe late şi cu multe cute de grăsime. 

Femeia şi-a plătit supa, apoi l-a aşteptat pe bărbatul de după ea. Americanul de la casă s-a uitat la tavă şi a întrebat cu voce tare: „Cum, numai o chiflă?". Foarte mirat, a ridicat sprâncenele peste ochelari, iar guriţa mică şi roz a schiţat un zâmbet nedumerit. Bărbatul de culoare, jenat, a recunoscut cu voce joasă: „Da, numai o chiflă!", apoi a încercat să râdă că să îşi ascundă jenă. Mi-a aruncat o privire rapidă, uitându-se înapoi la oamenii de la coadă, jenat că poate lumea a auzit ce îşi cumpără el pentru dejun. Eu m-am prefăcut că nu am auzit şi văzut nimic, verificându-mi pagerul. Dar situaţia m-a săgetat. Sărăcia în faţă ochilor mei. Sărăcie adevărată, la nivel de farfurie goală. 

Atunci am înţeles situaţia. Femeia asiatică a cumpărat o porţie mică de supă. Aşa a putut să pună pe tavă pacheţelele gratuite de unt, miere, gem. În spatele ei, prietenul de culoare a cumpărat doar o chiflă. Ca să o mănânce cu unt şi gem. 

Americanul obez de la casă nu a vrut să îşi umilească clienţii. Dar fără să vrea a făcut-o. Iar imaginea lui, om obez şi jovial, cu guriţa lui mică şi vorace, contrasta uimitor cu cei doi clienţi cu portofelele goale.

I-am povestit pacientei scena din restaurant. Şi au năpădit-o lacrimile. A înţeles exact ce i-am povestit.

România parcă nu mai e aşa de săracă.

hungry
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite