Stat mafiot, societate mafiotă

Cum funcţionează un stat în care oamenii se tem de impozite? Dar unul care proclamă colectarea taxelor şi impozitelor drept prioritate naţională şi în care totuşi oamenii se tem de taxe şi impozite? Pe undeva, contractul social este putred. O fi stat în ploaie, l-or fi lăsat afară în zăpadă.

La sfârşitul săptămânii trecute a fost dat publicităţii un pachet de date din cel mai recent sondaj Inscop realizat în cadrul proiectului Adevărul despre România, în noiembrie 2013. Primele date cu care s-a ieşit public se referă la „fricile” românilor şi la eventualele refugii ale noastre în faţa temerilor. S-au scris câteva materiale pe tema sondajului (aici, aici, aici şi aici). Au fost şi câteva dezbateri televizate... În principiu, povestea e simplă. Nu am mai cerut respondenţilor să bifeze uzualele liste cu probleme sociale, ci am optat pentru o abordare mai subiectivă şi mai centrată pe evaluarea propriilor temeri. La aceasta am adăugat solicitarea ca subiectul să ne indice şi sursele sale de sprijin în faţa acestor temeri. A nu se confunda cu indicatorii de încredere în instituţii, pe care de asemenea îi măsurăm, în scop comparativ, cu regularitate. Sursele de sprijin, de protecţie se referă la mai mult decât la o evaluare a mediului instituţional. Se referă la o evaluare, tot subiectivă, de management personal al crizei. Pe principiul „sună un prieten”. Pe ce/cine te bazezi într-o situaţie de criză?

Reiau pe scurt rezultatele, fără să repet cifrele (pe care le găsiţi în linkurile recomandate mai sus): printre temerile „prioritare” şi obişnuite în astfel de situaţii, vreo patru elemente (locurile 2-5) trimit la ideea de subzistenţă. Oamenilor le e frică de impozite şi taxe, de creşterea preţurilor, de scăderea veniturilor, de preţul energiei. Chestii care, sincer, dispăruseră înainte de criză de la capitolul frici. Cum funcţionează un stat în care oamenii se tem de impozite? Dar unul care proclamă colectarea taxelor şi impozitelor drept prioritate naţională şi în care totuşi oamenii se tem de taxe şi impozite? Pe undeva, contractul social este putred. O fi stat în ploaie, l-or fi lăsat afară în zăpadă.

Ei bine, surpriza cea mai mare nici măcar nu era la capitolul frici. Era la capitolul ajutoare şi surse de suport. Cum au observat şi alţi comentatori ai sondajului, potenţialele surse de suport ale românilor se împart în patru categorii. Graniţele dintre ele sunt indiscutabile, trasate cu rigla, nu alta. Categoria 80-90% (eu însumi, familia, Dumnezeu), categoria 40-55% (comunitatea şi vecinătatea imediată), categoria doar 15-30% (societatea în general şi instituţiile statului), categoria doar 10-15% (firmele private, adică baza economiei capitaliste, care începe să fie la fel de multilateral dezvoltată ca şi cea de dinaintea ei, adică mai mult în teorie decât în practică; şi reprezentanţii politici aleşi, adică baza sistemului democratic susţinut pe legitimitatea dată de votul cetăţeanului temător în faţa impozitelor şi care a învăţat cât de cât, în douăzeci de ani, utilizarea votului, dar nu a văzut încă utilitatea lui). Pe scurt, oamenii nu prea au treabă cu societatea, statul, piaţa şi nici cu sistemul electoral, deci cu legitimarea sectorului politic.

Unii comentatori îşi exprimau zilele trecute părerea că o atare listă de surse de protecţie - în care de departe românul se bazează prioritar pe sine, pe familie şi pe Dumnezeu – coincide cu o listă a valorilor de dreapta. Unii m-au întrebat dacă putem citi, timid, o orientare spre valorile dreptei la o populaţie care îşi pune prioritar speranţele în cele trei entităţi precizate mai sus. Personal, nu cred. Ca să reformulez, personal, nu mai cred că între practica politică, practica economică şi valorile (de dreapta, de stânga sau de orice fel) manifestate în societatea românească există vreo corelaţie. Niciuna dintre ele nu mai are vreo legătură organică cu niciuna dintre celelalte două. Înainte de criză, temerea principală a multor români era starea de sănătate – pe undeva, aici identificăm o valoare aşa-zis de dreapta. Într-o perioadă în care existau oportunităţi economice, fie aici, fie în Europa, această centrare pe sănătate echivala cu o centrare pe capacitatea proprie de muncă, deci pe a nu depinde de stat. Dar contextul de azi e diferit. Omul nu se centrează pe sine, pe familie şi pe Dumnezeu în calitatea acestor elemente de itemi iconici pentru ideologiile conservatoare. Această structură de aşteptări privind suportul nu reflectă optimism şi hotărâre antreprenorială, ci mai degrabă disperare. Pentru antreprenoriat e nevoie şi de alţi antreprenori: unii care să îţi finanţeze ideile, alţii care să întreţină o piaţă pe care să existe cerere pentru ce oferi tu şi, nu în ultimul rând, consumatori care să transforme o cerere ipotetică într-un act de cumpărare. Antreprenoriatul din disperare nu oferă soluţii colective ci, cel mult, individuale. Nu, mie, tripleta eu, familia mea, Dumnezeu nu îmi sugerează voturi pentru populari şi creştin-democraţi. Pe mine mă trimite cu gândul la o societate premodernă, subîntinsă de comunităţi mici, cu oameni care nu au încredere decât în propriile familii, în care „schimbul” este o afacere riscantă. Şi iată cum percepţia statului mafiot riscă să ne transforme într-o societate mafiotă.