Stela Giurgeanu: Ne maturizăm sau devenim ipocriţi?

Acum cîteva zile am trecut pe lîngă un puşti de vreo 5 ani care plîngea cu sughiţuri. Mama, liniştită, îi repeta să se maturizeze, pentru că nu orice în viaţă este o tragedie.

Şi mi-am adus aminte că, atunci cînd eram mică şi făceam o boroboaţă sau plîngeam din „nimic” auzeam deseori acest îndemn: „Maturizează-te!” Pe atunci nu ştiam cu ce se mănîncă această maturizare, dar mi se părea ceva clar ostil mie. Un soi de boală de care suferă adulţii şi care îi împiedică să spună ceea ce simt şi ce vor cu adevărat. Echivalam, adică, maturizarea cu minciuna.

Nu înţelegeam de ce mi se spune că plîng din nimic, cînd acel nimic era pentru mine o tragedie în toată regula. Chiar dacă nu aveam cuvintele la mine şi nu puteam explica miezul nenorocirii care se abătuse peste mine. Nici de ce nu sînt lăsată să spun ce cred cu adevărat despre păpuşa aia hîdă de blană cu moţ pe care o primeam în fiecare an de ziua mea, în diferite culori, de la nişte prieteni de familie. Păpuşa aia chiar mă speria. Dar trebuia să mulţumesc şi să mă prefac fericită de aşa cadou frumos.

Pe scurt, prima lecţie despre maturitate a fost asta: ca să dai bine, trebuie să spui cam ce se aşteaptă de la tine, nu ceea ce crezi cu adevărat.

Bineînţeles...

Citiţi continuarea pe dilemaveche.ro.