Străinii de lângă noi

FOTO Shutterstock

Cu mai puţin de 1% străini în populaţia generală, conform datelor Eurostat, România ar trebui să nu aibă motive de reticenţă ori adversitate faţă de elementul alogen, ci să fie un tărâm al deschiderii şi solidarităţii. Şi chiar este, într-o foarte mare măsură! Mărturiile refugiaţilor ucraineni ajunşi şi rămaşi pe teritoriul ţării noastre sunt dovada că românii ştiu să fie primitori şi generoşi.

La nivel continental, omogenitatea populaţiei nu este la fel de mare ca la noi. Aproape 24 de milioane de cetăţeni non-comunitari trăiau în spaţiul UE la început de 2021, reprezentând 5,3% din locuitorii Uniunii. Pe lângă aceştia, alte 13,7 milioane de persoane trăiau într-unul dintre statele membre ale UE cu cetăţenia altui stat membru UE. Iar din rândul imigranţilor intra-comunitari, românii, polonezii, italienii şi portughezii reprezentau cele mai importante grupuri.

Într-o Uniune, prin urmare, tot mai amestecată, unde mobilitatea cetăţenilor e accentuată, neîncrederea funciară în venetici n-ar trebui să se mai manifeste, Cu toate acestea, rezervele persistă şi uneori apar unde nu te-aştepţi. Bunăoară, propunerea legislativă trecută de Senat prin depăşirea termenului de adoptare şi intrată deja în dezbaterea comisiilor deputăţeşti prevede retragerea temporară a dreptului de şedere în ţară pentru străinii care au săvârşit acte de violenţă domestică împotriva unui cetăţean român care a solicitat şi obţinut ordin de protecţie. Ideea e argumentată de iniţiatori prin faptul că unii străini, veniţi la muncă sau la studii în ţara noastră, manifestă „tipuri de violenţă (…) influenţată de cultura statului din care provin” (sic!). Şi, adaugă semnatarii proiectului, unii străini nici nu înţeleg valorile democratice ale României, ci „ajung să privească victima fie ca pe un bun, fie ca pe o persoană care nu merită să se bucure de acelaşi rang de demnitate umană cu ei”. Ba mai mult, scriu autorii actului normativ în expunerea de motive, există cazuri de străini care se căsătoresc cu românce din interes „mai degrabă economic sau social decât familial”, doar ca să obţină statutul de rezident şi apoi cetăţenia română. Iar lipsa temeiului de sinceritate în constituirea familiei duce la violenţe provocate de incompatibilitatea partenerilor. Doar că, din păcate, vedem abuzuri petrecându-se zilnic şi între compatrioţi, fără legătură cu diferenţele etnice ori culturale.

Proiectul a atras deja avize negative şi critici în Consiliul Superior al Magistraturii, în Consiliul Economic şi Social, în Consiliul Legislativ şi la comisiile parlamentare. I s-a reproşat, între altele, faptul că scopul urmărit este exclusiv sau preponderent punitiv, adică expulzarea străinului vinovat, deşi menirea ordinului de protecţie este doar să protejeze victima, nu să sancţioneze agresorul. S-a mai obiectat că, în cazul refugiaţilor, expulzarea ar fi inacceptabilă, străinul neputând fi trimis înapoi într-un stat în care viaţa ori integritatea sa fizică ar fi în pericol. În plus, au argumentat reprezentanţii sindicatelor în CES, întreruperea dreptului de şedere, ca sub-măsură a ordinului de restricţie, e excesivă. Corect ar fi ca pedeapsa să se aplice la încălcarea ordinului de restricţie, nu la emiterea lui. Şi, au mai adăugat sindicaliştii, preferabil ar fi ca străinii să beneficieze de „cursuri de integrare culturală, cu o componentă de sensibilizare la egalitatea de gen”, iar permisul de şedere permanent să se acorde doar în lipsa antecedentelor privind violenţa împotriva femeilor pe teritoriul României.

Spre deosebire de propunerea menţionată, o altă iniţiativă legislativă le acordă străinilor care formează familii cu români prezumţia bunelor intenţii. Autorii solicită ca străinii căsătoriţi de peste zece ani cu un român sau o româncă să poată primi cetăţenia română chiar dacă familia nu este stabilită în ţara noastră. Până acum, solicitantul cetăţeniei române trebuia „să domicilieze pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei”. Semnatarii noului proiect, depus chiar luna trecută la Senat, susţin că „în ultimele decenii, mulţi cetăţeni români s-au căsătorit cu cetăţeni străini şi locuiesc în afara ţării. Soţii acestora, cetăţeni străini, deşi nu au domiciliat niciodată în România, au învăţat limba română, împărtăşesc valori şi tradiţii româneşti, dovedesc cunoaştere şi interes pentru cultura şi istoria poporului român, sunt ataşaţi civilizaţiei noastre”. Motiv pentru care merită şi să fie adoptaţi de patria partenerilor lor de viaţă.

În pledoaria lor pentru propunerea legislativă, autorii chiar salută „deschiderea soţilor pentru multiculturalism”, convingerea parlamentarilor fiind că „soţii capătă astfel o legătură profundă cu un alt stat, cu o altă ţară, facilitată de căsătorie”, iar cetăţenii adoptaţi pot avea „contribuţii importante la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti”.

Priviţi, aşadar, când cu suspiciune, când cu încredere, străinii îşi au locul lor în alcătuirea unei ţări. Cu aproape un secol şi jumătate în urmă, în faţa reticenţei unor compatrioţi de a accepta naturalizarea celor „de alt sânge”, Ion Ghica recomanda – într-o scrisoare către V. Alecsandri, din iunie 1881 – ca străinii să fie judecaţi doar după activitatea lor în folosul românilor. Căci, nota Ghica, cel care trudeşte în beneficiul poporului, indiferent de obârşie, „este bun român, fiindcă prin faptele sale contribuie la înaintarea şi la dezvoltarea României şi pentru aceasta merită stima şi consideraţiunea ţării”. Un îndemn care ar putea fi valabil şi astăzi.