Strătilă. Strătilă Cotonoagă

Este un personaj absolut real. Am avut ocazia să-l întâlnesc personal, cu decenii în urmă, într-un moment care mi s-a întipărit în memorie şi pe care, în actualul context de patimi dezlănţuite şi adesea extrem de violente provocate de EURO 2016, cred că este interesant să vi-l împărtăşesc.

1. Cadrul general

Un sat micuţ şi cam sărăcuţ din zona de câmpie, dar condus de un Tov. Prim tânăr, ambiţios şi cu perspective rapide de înaintare pe scara puterii, cu gândul chiar la structurile superioare de la judeţ. Vară caniculară, ora prânzului, cer senin-sticlă, minimum 40 de grade. Ocazia deosebită era meciul cu echipa de fotbal din comuna vecină şi mereu duşmănoasă, dispreţuitoare deoarece mai bogată, „cu resurse” investite în sportul naţional, maximum de obrăznicie-sfidare fiind aducerea unui jucător de la o echipă din categoria „Onoare”... Locul faptei era un teren oarecum amenajat (adică cu liniile proaspăt vopsite cu var chiar în dimineaţa respectivă) pe islazul foarte bine nivelat dar, lucru curios, împrejmuit de ceea ce se vedea că fusese un gard. Evident fără tribune, „sectorul oficial” fiind reprezentat de o masă de lemn de 6 persoane (adusă de la primărie) şi 5 fotolii de stil vechi, burghezo-moşieresc, enorme, adânci, tapisate cu catifea cu blazon brodat (din dotarea căminului cultural, folosite exclusiv la manifestări oficiale, meciuri şi sedinţe „de nivel corespunzător”).

2. Pregătirea jocului

a) Etapa de vestiar. Tov. Prim m-a invitat să cunosc echipa şi staff-ul tehnic, aşa că am mers într-unul dintre cele două containere unde era improvizat vestiarul, duşul fiind unul mobil, pe bază de găleată şi personal specializat de la ferma de vaci, afară, după colţ (facilităţi în mod egal asigurate şi echipei adverse). Corpul de arbitri era invitat să se echipeze la primărie, unde „servea” şi micul dejun, în aşteptarea mesei oficiale de după joc.

Curios lucru, băieţii stăteau cam îngrămădiţi, căci cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de o masă similară cu cea din sectorul oficial pe care se aflau fix 11 pachete impresionante, învelite în ţiplă, legate la cap cu sfoară cu nod sigilat cu ceară roşie. Multă mâncare, cafea, cutii de conserve, mălai prima grişat, făină OOO, cutii de sardele ruseşti, ciocolată ungurească din aia cu alune şi un borcan de ness. Imaginea paradisului pe pământ, însoţită însă de vocea decisă a tov. Prim: „Bă, astea e primă de joc, nu bateţi, nu pupaţi!”. Mesaj clar, limpede, concis. Iese, eu după el, întrebând naiv-idiot: „da' antrenorul nu ia ceva dacă bat?”. „Păi eu sunt antrenorul, n-am nevoie eu să iau de la ei”, zice tov. Prim, arătând corect cum stăteam fiecare în viaţă pe scara valorilor. Ne îndreptăm spre masa oficială şi ne întâlnim cu personajul cheie al poveştii. „Ăsta e Strătilă - zice tov. Prim - antrenoru' secund şi fundaş central. E pe rezerve”. Bun, îmi zic, mergând să ne aşzăm pe fotoliile care erau supra-încălzite ca nişte furnale.

b) Pregătirea jocului. Indicaţiile. „Strătilă - zice tov. Prim - ia vino la raport. Cum stăm?” „Bine, răspunde scurt Strătilă, am scos ulucile”. Mărturisesc că aici mi s-a rupt filmul şi am întrebat: „Ulucile? Care uluci?”. „Păi, tovarăşu' ziarist, am luat toate măsurile necesare să se joace în spirit de fair-play. Că, duminica trecută, ăştia ai noştri a smuls ulucile şi scândurile şi s-a bătut de n-a mai ştiut de ei”. Explicaţia fiind suficientă, se întoarce la Strătilă care continuă: „A venit salvarea cu doctoru' de la dispensar, avem şi pe ăia doi felceri de la vaci şi e toţi trei băieţii de la post (de miliţie, n.n.) Ăia a venit cu salvarea lor”. Deci, am dedus, meciul era bine pregătit. S-au adus cele cuvenite ale gurii, aperitive şi ţuică pentru masa oficială, aşa că totul putea să înceapă. Alături de noi, dar cam întors cu spatele, stătea tov. Prim de la „ăilalţi”.

3. Jocul

Ce a început, a fost o confruntare nemiloasă în care adversarul era duşmanul direct care trebuia exterminat prin toate mijloacele, fiecare atac fizic „la omor” fiind salutat cu urale de tabăra propriilor suporteri şi cu huiduieli revendicative, blesteme şi promisiuni de răzbunare venite din grupul suporterilor adversarilor. S-a produs şi un fault teribil, nefericitul luat pe braţe şi transportat direct la maşina salvării. Moment istoric în desfăşurarea partidei: trebuia, evident, fără putinţă de îndoială, ca autorul faultului să fie eliminat (eventual şi trimis la închisoare sub acuzaţia de atac criminal). Arbitrul central vine în fugă la masa oficială şi zice vorbele istorice: „Tovarăşi Primi, mă iertaţi, eu pe ăla nu-l dau afară că am familie acasă şi copii. Dacă vreţi, întrerup meciu' şi mă ia miliţia să plec de'acilea”. Situaţie dramatică pentru Tovarăşii Primi, căci o întrerupere a meciului pe motiv de violenţă era imposibilă deoarece s-ar fi raportat la eşalonul superior şi apăreau probleme. „Nu întrerupi nimic - zice tov. Prim ce avea înţelepciunea Regelui Solomon -. Dai minge de arbitru şi mergem mai departe. Da-l bag pe Strătilă!”.

Din clipa aceea, cu Strătilă în joc, arbitrul n-a mai avut de fluierat nu un fault, nici măcar vreo ciocnire uşoară, căci meciul turbat de până atunci se transformase într-un balet graţios, discret, aproape evanescent. Uluitor, am auzit chiar, după o deposedare efectuată în preajma mesei noastre, unul dintre jucători zicând „pardon” ăluilalt care a luat-o repede la picior spre o zonă în care se aflau masaţi mai mulţi coechipier de-ai lui.

Misterul, aveam să aflu mai apoi, era „valoarea lu' Strătilă” a cărui proeclă întreagă era „Strătilă Cotonoagă”. Numele lui nu era Strătilă. „Cotonoagă” vă e clar de unde venea, dar „Strătilă”? „Domnule - zice tov. Prim -, îi zice Strătilă de la „strate” că de când a început ăsta să joace fundaş toţi îşi punea strate de bandaje la picioare să se ferească cât putea ei. Asta stă ce stă şi pune ochii pe unu şi s-a zis cu ăla. Spitalu'l mănâncă. Acu, săracu, nu prea mai fuge el, da-l bag când e groasă rău, să ştie ăia că ne punem şi noi pe ei şi că o să fie vai de mama lor”.

Strătilă Cotonoagă, curgea povestea mai departe, când nu juca, comanda propria galerie, organizată pe modelul unei falange macedonene, venită cu pari, bice, scânduri depozitate strategic în remorca unui camion de transport furaje, aşezat la mică distanţă de teren, gata să devină bază apropiată de aprovizionare în caz de conflict deschis. Dar numai la semnalul şi comanda lui Strătilă Cotonoagă, strategul formaţiei şi ultima pavăză la greu.

Strătilă nu era un ucigaş, era o formulă, poate chiar formula supremă de disuasiune deoarece „noi, tovarăşu' ziarist, acţionăm cu spirit de răspundere. Da' ce te faci când vine ăştia şi are comportamente deviaţioniste şi uită de principii?”.

Întrebare care mi-a rămas în minte ca o explicaţie, poate primitivă, dar teribil de exactă pentru ceea ce vedem acum drept comportamente primitive despre care spunem că sunt ale oamenilor ieşiţi din grote. Greşit. Trebuie doar să-l căutăm pe Strătilă Cotonoagă al lor... şi pe noul Tovarăş Prim din zilele noastre.