Societate

articolul anterior articolul urmator

Suflet de vioară: Florin Niculescu

4
5 Jul 2015 22:30:13
Lacrima Andreica
Florin Niculescu pe scena Operei Maghiare din Cluj
Florin Niculescu pe scena Operei Maghiare din Cluj

Florin Niculescu atinge vioara într-un paradox sonor unic, doar  al lui, despre care Le Nouvel Observateur spunea că ”e un violonist spectaculos şi fabulos”, Le Monde că „e un muzician remarcabil, precis, agil şi dinamic”, Le Figaro – chiţibuşarul la critică de artă – spunea că ”îţi taie respiraţia, brutal şi tandru”, iar publicaţii ca Hot Jazz sublinia: ”În el, jazz-ul francez a găsit în sfârşit un succesor al lui Grapelli”.

În luna mai, 2015, Florin Niculescu cânta alături de ambasadorul Franţei la Bucureşti, în cadrul  evenimentului în care avea să aibă loc şi decorarea sa cu ”Ordinul de Cavaler al Literelor şi Artelor”,
distincţie acordată de Republica Franceză celor mai valoroşi oameni ai săi.

Îl privesc pe stradă. Clujenii trec senini pe lângă omul în tricou negru şi  pantaloni de stofă neagră.  E aici pentru a susţine un concert de jazz manouche, în cadrul Jazz in the Park, la Opera Maghiară. Se opreşte
lângă un zid de casă, în Centrul Vechi, privind nişte copii care încearcă să strângă bani, cântând la o vioară şi o chitară. Chitaristul nu găseşte nicidecum gamele. Violonista i le articulează cu voce tare, destul de deranjată de stângăcia colegului de pupitru improvizat. Amuzat, Florin Niculescu îi sugerează şi el gamele, tânărului de nu mai mult de 15 ani care se chinuie să aşeze degetele pe chitară.

”Re7... La!„, sugerează zâmbind. Insistă, dar tânărul se pierde cu firea. Rămâne hotărât pe gama lui, deşi e în disonanţă cu vioara. Degetele nu reuşesc defel să se mute puţintel pe coarde pentru a realiza acordul alterat aşa cum îi fusese sugerat.

Mă amuz la ideea că tinerii aceştia iau ore gratuite de la un maestru fără a avea habar cine îi învaţă succesiunea logică dar şi artistică a gamelor în partitura lor, de altminteri clasică. Le lasă cea mai mare sumă de bani în husa chitarei. Zâmbeşte apreciativ şi încurajator.  Îi apreciez modestia, simplitatea şi energia blândă, solară cu care priveşte lumea. Îţi transmite fără cuvinte că e loc pentru toţi în lumea lui, fără judecată ori prejudecată. Am încă în buzunar un stupid Questionnaire du Proust. Chestionarul cu pricina mi s-a părut mai imbecil ca niciodată.

”Crezi că o să fie lume la concert?”, e preocupat de gusturile clujenilor. Sperăm să nu plouă. I-ar ţine pe oameni în casă, iar vremea a jucat tuturor destule feste în acest anno domine 2015. Rămâne meditativ.

”Sunt iubitori de jazz?”, mai vrea să ştie. Da, sunt. La ediţiile trecute  ale acestui festival de jazz tinerii au luat cu asalt parcul, singurul parc în care se mai pot  aduna clujenii şi respira verde. Dar îi spun sincer şi
că la concertul Teodorei Enache de cu zile înainte, lumea nu prea venise. Îi ascult ritmul interior. Îmi aminteşte de prima audiţie de jazz manouche în care îl auzisem  cântând alături de o legendă genului, Angelo Debarre, un chitarist cu un simţ al instrumentului răscolitor. Cântau o horă românească, în accente de jazz, cu culori manouche, într-un fel care m-a ţintuit locului, pe o scenă a lumii care pare uneori convinsă că nu iubeşte românii. Pe Florin îl adoră!

”Ah! Jazz manouche e o istorie întreagă. Sunt onorat că mi se spune că sunt unul dintre cei mai mari violonişti de jazz manouche din lume. Dar casă punem” punctul pe i”, nu există jazz manouche. Manouche în limba rromă înseamnă mare. Django Reinhardt a fost cel mai mare reprezentant al acestui
stil pentru că l-a creat, alături de companionul său, Stephane Grapelli, a cărui muncă mă strădui să o continui. A fost un jurnalist, în anii ’30 care l-a definit astfel. Django spunea baro manouche, adică un om frumos, mare, măreţ. Iar acest ziarist a spus jazz manouche legând muzica de Django care era un om mare. Ar fi mai degrabă un django jazz”,
o spune hotărât. Trebuie să înţelegem că jazz manouche e django jazz şi pace.



Totuşi, jazz manouche este un  termen consacrat până şi în termenii de specialitate, chiar dacă  i se mai spune: gipsy swing, şi chiar dacă în sufletul ei, ea rămâne aceeaşi muzică lăutărească, vibrantă doar filtrată  prin anii ‘30, la Paris, în acorduri jazz, de Django şi  Grapelli. Şi da, până şi Stephane Grapelli a ştiut că Florin este succesorul său, cel capabil să ducă mai departe jazz manouche în lume.

”Sunt un om foarte simplu, un om care e conştient de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui şi încearcă să controleze cât se poate toate situaţiile. Sunt un artist care îşi îndeplineşte misiunea lui, aceea de a
face oamenii să se simtă bine. O datorie a unui artist este aceea de a genera în jurul lui o dispoziţie bună, de aceea cred eu că îmi fac datoria bine”.
 

 Când, mai târziu, în restaurantul arhiplin în care trebuie să ia cina, chelnerul  îl ridică de la o masă rezervată de altcineva, Florin zâmbeşte: ”Trebuie să-şi facă şi el meseria”.

 Îi vezi însă sufletul palpitând la tot ce e omenesc în jur. Chiar şi la polemica în care discutăm despre libertatea ideii, a zborului ei, despre joaca minţii şi limitele ei.

”Mintea se poate pierde”, crede el. Îi opun libertatea pierderii pe care o experimentezi şi atunci când cânţi. Muzicienii sunt oameni cu care poţi străbate universul nu doar sonor ci şi spiritual, crede el.  Au ceva în plus faţă de filosofi. Au muzica, sunetul care deschide altfel porţile Lumii. Vibraţie.

”Universul ăsta e plin de iubire. Iubirea şi dragostea pe care oamenii o emană indiferent de reacţiile lor, eu simt asta. Şi sunt foarte plăcut surprins ori de câte ori vin în ţară. Prima oară m-am întors în ţară după
18 ani de străinătăţuri şi am simţit şi simt căldura oamenilor. Asta simt. Şi chiar şi în Occident când mă întorc simt şi caut în fiecare din persoanele din jur, în toate  locurile această căldură. Există iubire pe
pământ. Ea nu se estompează. Nu putem exista fără ea. Priveşte  ce facem cum vorbim, cum ne uităm, cum reacţionăm. Eu văd asta în oameni şi asta simt. Şi am simţit-o şi în discuţia noastră. ”
, e convins de asta chiar şi la obiecţiile pe care le stârneşte că iubirea prin lumea asta e mai degrabă un deziderat.

” Era atâta iubire în casa noastră. Momentele pe care mi le amintesc cel mai bine din copilăria mea sunt cele în care cântam cu toţii: tata, mama,eu şi sora mea. Eu nu mi-l amintesc pe tata să fi folosit vreodată vreun ton mai aspru cu mama”, îşi aminteşte Florin.  E animat de bucuria acelei iubiri, e modelul său ideal. Cu siguranţă că îşi aminteşte şi orele lungi de studiu la instrumente.

Cu tatăl său, cânta de mic, la evenimente de tot felul. Asta i-a educat libertatea de expresie muzicală, desprinderea de partitură, de notă, atât de înrobitoare în lumea muzicienilor. Cel mai greu lucru pentru un muzician educat e să cânte fără partitură. Râde, şi când râde în obraji îi apar accentele unor gropiţe, improvizaţie a expresiei chipului, cum improvizaţie de accente e şi jazz-ul.

” Ce am înţeles eu foarte bine e că, aşa cum spunea  Debussy: ” muzica e peste tot numai în partituri nu”.  Am învăţat să iau de la fiecare ce e mai bun şi mai frumos. Am amestecat cunoştinţele mele clasice, experinţa mea cu muzica pop, rock şi am putut să dau frâu liber imaginaţiei mele.  Trăieşte. Trebuie să simţi ce cânţi. Lasă nota!  Mi s-a spus asta”, o spune natural ca şi când ar vorbi despre gătitul în bucătărie unde arta de a pune sare şi piper în mâncare e firească. De fapt, chiar compară muzica cu amestecatul de ingrediente în bucătărie semn că e un gurmand nu doar în ale muzicii.

Are părul cărunt, deşi are doar 48 de ani. La câtă experienţă de viaţă are cumulată în spate ai zice că a trăit două vieţi, deşi n-o simţi în spiritul dinamic, dar şi melancolic. E din aceeaşi zodie cu Nick Nolte şi Lord Byron şi era cât pe ce să mă păcălească cu imaginea de cuminte aşezat al ordinii lumii, când toată viaţa lui de până acum e un imn dominat de pasionanta chemare a libertăţii din zodia  Vărsător. Poate Dâmboviţa o fi responsabilă, căci pe malurile ei a copilărit, la Bucureşti, unde a şi terminat Liceul de Muzică ”George Enescu”.

”Nu mai ştiu câte generaţii de muzicieni suntem. Suntem din tată în fiu. Tata e violonist, mama e pianistă şi violonistă. Bunicii la fel, pianişti şi violonişti. Fratele mamei, a murit, Dumnezeu să-l ierte, a fost violonist la Operă. Sora mea e violoncelistă”.

Călătorim printre fotografiile stocate pe telefonul său. Dintr-una, zâmbeşte fermecător o domnişoară vibrând de viaţă şi cochetărie, aşezată  în faţa pianinei.

”Ea e sora mea. Şi străbunicii din partea tatălui au cântat. Unul a fost trompetist, mi-a spus tata. Nu am în memorie alte discuţii decât despre muzică în familia mea. Când ne întâlnim nu avem alt discurs. Nu avem un inginer, electrician printre noi. Toată lumea cântă şi îşi câştigă existenţa din muzică”, iar i se aprind ochii semn că sufletul zboară. Face o pauză.

La 24 de ani şi-a luat lumea în cap la propriu şi a plecat în Franţa. Singur. Fără să ştie limba, fără să cunoască pe nimeni, fără să aibă unde merge, la cine să stea. Se avea pe sine şi muzica din el. Şi un vis cât lumea de mare.

”Ştii, visul meu dintotdeauna a fost să-l întâlnesc pe Stephane Grapelli, marele violonist de jazz. De aceea am plecat în Franţa, în 1991. Am avut ocazia să-l întâlnesc în 1994. Când l-am întâlnit pe Grapelli am simţit toată personalitatea lui, am simţit  că suntem unici pe acest pământ. Aveam poze cu el de când era tânăr. Avea  o vigoare fantastică, îl vedeam mereu la 20 de ani. Grapelli era în mintea  mea  veşnic  tânăr.  De întâlnit, am întâlnit un om bătrân, bolnav, într-un cărucior. Avea 89 de ani. L-am întâlnit cu 4 ani înainte să moară. Am înţeles forţa unui artist de un asemenea calibru şi că niciodată nu am putea să fim în locul altcuiva, fie el şi eroul nostru, pentru că trebuie să trăim treaba asta. Fiecare din noi poate deveni”. I se pare o aberaţie să-l întrebi cine ar vrea să fie dacă n-ar fi el însuşi.

E omul care a lăsat o tânără soţie în România, casă, confort şi s-a aruncat în braţele Necunoscutului, iar faţă în faţă cu idolul său, pentru care a sărit în gol în viaţă, a exprimat un ferm refuz când acesta i-a propus să înregistreze împreună. De ce?

”Am refuzat când mi-a propus să înregistrez cu el pentru că mi-a fost jenă. Stephane Grapelli fiind  idolul meu nu am găsit de cuviinţă să urc imediat pe scenă şi să mă expun şi să-mi  expun cunoştinţele mele în acel moment. Erau mult mai slabe decât acum. Trebuie să ai o experienţă fantastică să poţi urca pe scenă cu un asemenea colos. E ca într-un ring de box. Vrei să fii un mare campion dar sari să lupţi imediat cu campionul mondial. Din două-trei mişcări eşti  KO”, şi acum i se pare cel mai firesc lucru pe care îl putea face. Să refuzi să cânţi cu idolul tău pentru că te consideri nepregătit, pentru Florin e de bun simţ. Ţine de a-ţi cunoaşte locul în lumea asta.  E atât de modest şi de elegant în a-şi recunoaşte şi admite limitele încât te inspiră să faci la fel.

”În 1991 am plecat din ţară. Am plecat spre Paris  în primul şi în primul rând ca să fiu liber. Am plecat dintr-o atmosferă foarte tensionată şi din toate punctele de vedere. Prima zi în Franţa. Mi-o amintesc.  Am sosit cu trenul la Paris. Era 17 decembrie şi am ajuns la Gara de Est. Am avut un sentiment că mă găsesc într-o altă lume şi n-am avut impresia că se deschide o poartă ci că e o mare groapă, că intru în ceva despre care nu ştiam nimic. Nu mă aştepta nimeni. Am încercat să găsesc un hotel, să mă
cazez. Am găsit până la urmă. Am început să umblu pe jos să găsesc ceva de lucru. Am găsit un cabaret. Cabaretul Russe Karlov. Nu mai există acuma. Am continuat progresul meu artistic. M-am întreţinut cum am putut. E foarte greu să te afirmi într-o ţară în care nu ştii limba şi nu cunoşti pe nimeni. Dar ardoarea şi şcoala mi-au dat puterea să mă afirm. Şcoala românească şi-a spus cuvântul. Sper ca profesorii mei din România să fie mândri de ceea ce am învăţat pentru că acolo, în Paris am practicat ce m-au
învăţat”*.


Avea să devină studentul Conservatoire du Paris, iar poliţia franceză avea să-l urmărească ani buni pe tânărul emigrant, vreo şapte-opt după aproape fiecare concert.  În Cabaretul Rus avea s-o întâlnească pe Vera, actriţa rusoaică, cu ochi limpezi. Chipul ei însemna pentru el fericirea. A cerut-o de nevastă în chiar aceeaşi zi în care a văzut-o prima oară.

”Eu am avut o şansă fantastică. Eu nu cred în hazard, ci în ceva bine stabilit dinainte. Aşa simt eu. Chiar dacă am fost căsătorit înainte,  şi am fost căsătorit de foarte tânăr, am simţit fiorul dragostei, că cineva se gândeşte la mine, primul sentiment de iubire în afara părinţilor, a mamei, a tatălui meu, a surorii mele. L-am trăit. Dar, în momentul în care am întâlnit-o pe actuala mea soţie am simţit că dacă nu am să-mi  împart viaţa cu ea  nu are rost să trăiesc. E un sentiment foarte puternic. Şi se păstrează în timp. cred că nu există nici o diferenţă între prima dată când te-ai îndrăgostit de cineva şi ceea ce simţi peste 20 de ani. Eu aşa simt .Şi soţia mea simte la fel. Un exemplu: astăzi cred că ne-am sunat de zece ori. După 23 -24 de ani ne spunem mereu ”te iubesc, mi-e dor de tine, abia aştept să te văd”. Par mărunţişuri, dar aşa trăim noi.”, ochii par a i se umezi. Vibrează şi acum când îi aude ori îi pronunţă numele. Între timp a învăţat nu doar franceza ci şi rusa pe care o vorbeşte bine.

”Am două fiice. Amândouă îmi calcă pe urme. Fiica mea cea mai mare,  e cu mine la Paris, este cântăreaţă. Cealaltă fiică, trăieşte în Germania şi este violonistă, este concert maistru si solist la Vernigerode.  Amândouă sunt muziciene”, îmi arată apoi mândru fotografii. Sunt frumoase, foarte
frumoase fiicele lui. Şi sunt fericite. Cred că fericirea se moşteneşte. Dacă s-ar moşteni, cred că aş fi unul dintr-o mulţime de oameni care i-ar cere să-l adopte. De patru ani e un fericit bunic. Are o nepoţică,
strălucitor de vie şi inteligentă. Poţi vedea asta în fotografia ei în care stă ca un om adult zâmbind lumii cu prezenţă de spirit. Şi ea e foarte frumoasă.

”Acolo, la Cabaretul Rus a fost începutul vieţii mele occidentale. Acolo am cunoscut marea majoritate a artiştilor cu care am început să colaborez. Acolo l-am întâlnit pe chitaristul din trupa lui Stephane Grapelli, Marc Fosset care mi-a facilitat întâlnirea cu marele violonist. De acolo a pornit totul. Puţin câte puţin, fiecare artist care mă asculta îmi cerea un contact. Am început să intru în studiourile de înregistrare cu mari artişti cu Charles Aznavour, Patric Bruelle, Henri Salvador. Chiar şi cu Johnny
Halliday. Sunt nume care mi-au dat posibilitatea să cunosc şi altă latură a muzicii”.


 Are o listă foarte lungă de artişti cu care a lucrat. Dar îi pomeneşte doar pe câţiva. Poate publicului românesc aceste nume nu îi spune prea multe. Iar el e un cavaler. În toate sensurile.

”Acum o lună am avut o încununare fantastică a carierei mele de aproape 25 de ani. Am fost decorat cu ”Ordinul de Cavaler de Litere şi de Arte”, şi da, ştiu că şi acum este un moment foarte tensionat între etnia rromă şi ceilalţi, mai ales în Paris. Eu sunt de etnie rromă. Pentru mine este o satisfacţie enormă când ziarele, şi presa, şi domul ambasador spune „un român este decorat”. Am impresia că mi-am făcut datoria de om, apropo de ce spuneam despre omul Florin Niculescu. Am fost serios şi mi-am văzut de
treabă şi sper să pot fi un bun exemplu în acest sens”.


 Nu e doar un simplu etnic rrom de origine română. E un mix cultural, un suflet de copil al lumii. Crede că cea mai mare calitate a sa e sinceritatea. Eu aş zice că e sensibilitatea lui. Sau amândouă. Şi mai crede că trăncăneala, vorbitul mult e un defect al său. O fi. Dar sigur e un defect al naibii de plăcut.

”Am o vioară Jean Baptiste Vuillaume, supra-numită şi ”Stradivarius”-ul francez. Sunt foarte mulţumit de ea, îmi corespunde fantastic pentru că îmi răspunde imediat. Nu este capricioasă”, şi râde.  E foarte mândru şi de vioara lui, despre care îl iscodesc dacă nu e ”nervoasă” ca vioara, ”Catedrala” lui Enescu cea meşterită de un urmaş al lui Guarnieri şi despre care ştim cu toţii că n-au putut-o supune generaţii de violonişti până de curând, când tot unui suflet de român i s-a supus. Poate pentru că a iubit-o suficient.

”Vioara mea e mai modestă, să nu fac o comparaţie cu marele Enescu. Nu ştiu dacă Enescu a iubit jazz-ul. El s-a inspirat din folclorul românesc şi cel lăutăresc. Jazz-ul manouche are foarte multe legături cu muzica lăutărească”.

 Mai încolo, s-a oprit în dreptul unui florar ad hoc, ce-şi întinsese  ligheanele cu apă pe caldarâm în inima oraşului vechi şi a cerut un buchet de flori. Margarete albe, cu o gherbera roşie în mijloc, ca o inimă vie.

”Le iau pentru asistenta mea de aici. M-a aşteptat atât astăzi şi cu atât de multă răbdare. O să ţi se pară curios ce am să spun. Experienţa pe care eu aş lăsa-o în urma mea generaţiilor viitoare ar fi întâlnirea cu soţia mea. Asta este cea mai frumoasă experienţă de viaţă în afară de dragostea pe care o port familiei mele. Pornirea în viaţă, împărţirea lucrurilor şi a momentelor frumoase, susţinerea pe care doi oameni pot să şi-o ofere unul altuia ca să poată dărui ceva frumos şi bun acestei societăţi, să poată fi doi oameni frumoşi ai acestei lumi, ţine de experienţa de iubire care îţi dă dreptul să te afirmi, să progresezi, să te zbaţi, să te baţi pentru bine. Iubirea nu este posesie. Este forma cea mai mare de libertate. A sufletului. Dacă iubeşti cu adevărat, nu e vorba doar de o iubire fizică, ci şi de una profesională. Asta am înţeles când am întâlnit-o. Ea este actriţă. Avem discuţii foarte interesante când suntem amândoi. Gândurile
noastre se duc foarte departe. De aceea spun că această experienţă a iubirii mele este fructul întregii mele reuşite  în lumea asta nebună în care trăim”.


Peste câteva ore bune, sala plină-ochi a Operei Maghiare  îl va aplauda în picioare, cerând “bis”. Undeva pe retina sufletului Clujului, un cavaler al viorii ne va fi dăruit nouă tuturor o lecţie de iubire şi pasiune vie, nestinsă, trăită nu doar cu degetele pe coarde, ci cântată şi pe corzile vieţii.

 

Material publicat şi pe www.catchy.ro. Mai multe fotografii din albumul personal al artistului, aici.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

vbuntv
10.07.2015, 20:52:37

Foarte frumos articol desi un pic lung.

+3 (3 voturi)
Lacrima Andreica
12.07.2015, 17:19:42

Multumesc vbuntv... Am ezitat mult inainte sa-l postez asa. Daca as fi putut incarca pe platforma Adevarul si fotografiile din arhiva personala a artistului ar fi fost mai usor de parcurs. N-am vrut sa sacrific povestea asa cum o simteam la momentul scrierii :)

+1 (1 vot)
Quiet Guy
12.07.2015, 18:06:05

Felicitari pentru articol.

+1 (1 vot)
Lacrima Andreica
21.07.2015, 00:17:23

Multumesc frumos, Quiet Guy :)