Suflete adormite

Mărturisesc că m-am surprins deseori bombănindu-i pe români din pricina proastei lor organizări, a lipsei simţului civic, a înclinaţiei către bârfă şi favoritism şi aşa mai departe.

M-am gândit în fel şi chip la posibilităţile de a ne lecui, in corpore, de aceste metehne, la „infuzia" de spirit nemţesc, de ordine şi disciplină. În cele din urmă, neajungând la nicio soluţie rezonabilă, am întors lucrurile pe partea cealaltă. Dacă am admite, fie şi pentru o clipă, că nu suntem nicidecum sabotori apriorici ai bunei rânduieli şi ai bunei-cuviinţe (aşa cum a fost aceasta definită în spaţiul occidental)? Dacă ne exagerăm cusururile, lăsându-ne nesupravegheat simţul critic?

Oare suntem cu adevărat un popor cu apucături şi gusturi îndoielnice, aşa cum se grăbesc să dea de înţeles maeştrii agorei autohtone? Acum, fie vorba-ntre noi, cu ce anume au contribuit aceste „voci ale conştiinţei naţionale" la ameliorarea stării în care ne aflăm şi pe care o critică dezgustaţi? Merităm cumva să primim, de-a valma şi fără crâcnire, câte-un „sfânt" perdaf cu iz de internat gimnazial?

Şi încă ceva. Dacă suntem aşa şi pe dincolo, provinciali, superficiali şi lipsiţi de anvergură intelectuală, cum se face că „am scos capul în lume" cu generaţii de excepţie din care fac parte îndelung-amintiţii Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi şi George Enescu? Dacă suntem obedienţi şi pe alocuri laşi, cum de-am avut atâţia martiri în temniţele comuniste?

Ce-i drept, văzând cum stau lucrurile astăzi, nu poţi să nu te-ntrebi dacă mai avem forţă regenerativă ori ba, dacă mai avem popor sau doar o populaţie, dacă mai avem intelectualitate sau doar o cancelarie plină de asistenţi universitari. Dar de la gând la certitudine e cale lungă. Să mai cugetăm, zic, înainte de a da cu parul metafizic.Poate că încă mai mişcăm. Poate că, în condiţii istorice extreme, şi alţii ar fi nimerit de câteva ori cu oiştea-n gard. Poate că improvizaţia şi lipsa de seriozitate nu sunt caracteristici ale românilor, ci porniri fireşti ale oamenilor neîndelung şlefuiţi.

Desigur, fiecare e liber să tragă propriile concluzii, însă niţică reţinere în spaţiul public n-ar strica. În general, nu e bine să fii reducţionist, marţial şi implacabil. Vremurile au dovedit-o.Altfel, între două accese - inevitabile - de furie antinaţională putem răsfoi „Sufletele moarte" ale lui Gogol. Cartea de care am pomenit zugrăveşte Rusia profundă a anilor 1800, aşa cum numai condeiul unui rus o poate face. În mare, este vorba tot despre patimi şi slăbiciuni. Aceleaşi ca peste tot în lume.