Sunt GAY şi vreau să mă însor!

Demersul început recent de bloggerul Răzvan Sibii pe „Adevărul” este prea important pentru a rămâne singular. Mai ales că el nu este singur, sunt atâţia oameni în ţara aceasta care înţeleg că România nu poate ramâne încremenită în Evul Mediu, că viitorul şi normalitatea înseamnă rezolvarea acestei probleme majore, cu valoare de hârtie de turnesol pentru orice societate.

Aceiaşi oameni care au luat atitudine faţă de cazul Roşia Montană sau s-au opus interzicerii proiecţiei publice a filmului Nymphomaniac, din pur principiu şi respect pentru libertate şi egalitate (chiar dacă au greşit, exagerând, în cazul filmului).

Aceasta nu este doar problema comunităţilor de homosexuali şi ai reprezentanţilor lor, ci a întregii societăţi! Fără sprijinul societăţii civile niciodată politicienii noştri cei gângavi nu vor avea puterea să se împotrivească obscurantismului întreţinut de biserica noastră (şi nu numai a noastră).

Subiectul este pe cât de fundamental, pe atât de actual, ieri, azi, permanent până ce vom intra în rândul ţărilor civilizate, pâna ce România va merge într-o altă direcţie decât cea în care ne târâie acum biserica şi nevolnica noastră clasă politică.

Importanţa colosală a tratării ca oameni normali, cu drepturi depline, a tuturor homosexualilor, indiferent dacă vor sau nu să se căsătorescă şi să devină părinţi, e dată de gradul de interes general al acestei problematici. Oricine dintre noi toţi poate avea, la un moment dat, un copil, un nepot, un membru de famile, un om drag şi apropiat, în această normală şi totodată nefericită situaţie, aceea de a fi gay.

Vorbim atunci de cineva care face parte din viaţa noastră, în sensul cel mai intim, şi nu de străini şi indivizi abstracţi. Suntem oare gata să-l punem pe acest om pe care-l iubim să înfrunte oprobiul societăţii, să fie considerat un handicapat, un tolerat, un paria, aşa cum se întâmplă îndeobşte astăzi în ţara feudală numită România? Ce facem oare noi toţi acum, azi, ca aşa ceva să nu mai fie posibil?

Aceasta este pentru România o problema cu o miză reală infinit mai mare decât Roşia Montană, de exemplu. E în discuţie miezul democraţiei şi al libertăţii noastre.

Nu ma aştept ca heterosexualii să iasă  —deocamdată—  în stradă, în număr mare, pentru drepturile conaţionalilor lor homosexuali, dar curând acest lucru va fi inevitabil şi ne va aduce cu adevărat în sec. XXI!

Cum am spus şi în articolul precedent, nu sunt ateu sau liber cugetător, cred în Dumnezeu, nu însă şi în dogma bisericească, şi am convingerea că Dumnezeu îi consideră pe homosexuali egalii noştri. Reprezentanţii Lui pe Pamânt nu îi vor trata însă astfel, fără să-i obligăm s-o facă!

Îmi asum orice blestem şi afurisenie, ştiind ca pun simbolic (nu am o poziţie personală din care să pot face cât aş dori) umărul la o cauză bună, profund umanistă, creştină (!) şi decisivă pentru evoluţia ţării mele, deci patriotică!

14 state democratice din lume au adoptat deja legi care permit căsătoria cuplurilor de homosexuali (iar în multe dintre ele e permisă şi adopţia) şi multe altele se pregătesc să facă pasul spre normalitate. Măsura reală a fiecărei democraţii e dată de respectul drepturilor minorităţilor.
E timpul să facem şi noi mai mult!

Reproduc în continuare articolul cu titlul „Sunt GAY şi vreau să mă însor!”, pe care l-am publicat vara trecută, pe pagina de Facebook, ca o reacţie „la cald” faţă de ceea ce eu am considerat a fi atitudinea mizerabilă a parlamentului nostru şi  — vai — a cvasi-majorităţii românilor:

„Mă rog, nu sunt gay. Ba chiar sunt al naibii de hetero. Bărbaţii gay, de pildă, nu prea se împrietenesc cu mine pentru că eman prin toţi porii chestia asta. Zic doar şi eu, aşa...Vorba lui Ben Affleck: nu sunt destul de stilat pentru a fi gay. Dar, dacă aş fi şi aş vrea şi eu, ca tot omul, să-mi pun pirostriile? Aaa... aş afla atunci că eu nu sunt chiar om sau cel puţin nu unul egal în drepturi cu ceilalţi.

Că în loc să trăiesc într-o ţară din Uniunea Europeană, cum ar trebui, teoretic, în care drepturile fundamentale ale omului nu sunt o vorbă goală, mă aflu în plin Ev Mediu întunecat (evident, nu numai din cauza acestei interdicţii obscurantiste de a interzice implicit prin proiectul noii nebunii de Constituţie, căsătoria homosexualilor), iar mulţi dintre prietenii mei, ce păreau până acum că mă iubesc, ca nişte prieteni, sunt de fapt doar foarte îngăduitori cu mine. Sunt de treabă, cum s-ar zice. Mă acceptă. Mă tolerează.

Până la un punct doar, acela în care am neobrăzarea să-mi doresc să fiu şi eu ca ei, ca un om normal.
Tuturor acelora care se cred toleranţi le recomand o carte scrisă de Andrei Pleşu, Despre toleranţă.

Pentru mine a fost o epifanie. Primul lucru pe care l-am înţeles citind-o e că sunt mult mai puţin tolerant decât crezusem până în acel moment. Că a fi tolerant cu adevărat înseamnă a accepta ce nu-ţi convine atunci când ai putea să n-o faci, când îţi stă la degetul mic să nu fi, să desfiinţezi, dar eşti, accepţi activ viaţa şi diversitatea ei!
Nu atunci, de pildă, când iţi spui şi afirmi cu aer superior, pseudo-tolerant, de european de viţă nouă, că eşti de acord să existe (!) homosexuali, că accepţi să aibă şi ei (ceva) drepturi, ca de exemplu acela de a nu fi băgaţi la puşcărie pentru ceea ce i-a făcut Dumnezeu!

Căci da, aşa i-a făcut Creatorul, iar orice altă idee sau explicaţie cu privire la originea, cauza sau patologia homosexualităţii nu e decât o imbecilitate crasă, habotnicie agresivă (pentru că face rău altora!), pe care orice om care are pretenţii de spirit liberal şi iubire adevărată de Dumnezeu şi de semenii lui ar trebui s-o desfidă şi s-o combată cum poate mai bine!

Homosexualitatea e doar o variantă minoritară a normalităţii şi aşa a fost de când exista omul şi pe pământ, în toate timpurile şi locurile!

Ba nu, nu doar omul! Există la marea majoritate a speciilor animale (dacă există chiar la toate şi nu ştiu eu, scuze îmi cer).

Nu e o boală, nu se ia şi nu se vindecă. Nu poate fi indusă prin puterea exemplului sau încurajată. Identitatea noastră sexuală e întipărită în structura noastră genetică, fapt ştiinţific demonstrat.

Este o variantă în care puteam exista fiecare dintre noi, iar cel mai mare blestem pe care îl poate avea un părinte nu este să aibă un copil gay, ci unul bolnav sau idiot!

Dacă, totuşi, în nemărginita noastră bunătate creştină vom accepta (staţi liniştiţi, aşa cum în majoritatea ţărilor normale din lume e deja legal, va fi şi la noi împotriva prostiei milenare a majorităţii populaţiei care azi se opune) ca homosexualii să se căsătorească, haideţi să fim de acord (ca nişte mici Dumnezei ce ne place să ne credem) şi că au toate drepturile pe care le conferă instituţia căsătoriei pentru toţi cetăţenii, inclusiv acela de a înfia!

Dacă ne vom limita doar la primul accept, nu vom fi altfel decât ceea ce de fapt suntem, imensa majoritate dintre noi: nişte biete fiinţe pline de resentimente şi goale de suflet. Şi de minte.

Nu sunt un militant pentru drepturile gay-lor. Sunt doar furios pe prostia şi ticăloşia pe care le văd ridicate la nivel de valori constituţionale. Dacă varianta asta imbecilă va trece în Parlament, aşa cum cred, eu personal mă voi declara, simbolic, încă o dată, ruşinat că sunt român. Din păcate, nu ma simt acum în stare de mai mult.

Ba nu, mai pot face ceva: în mod oficial şi simbolic, declar toate localurile din grupul pe care îl deţin spaţii libere de prejudecăţi, în care homosexualii se pot căsători şi întemeia familii!”

Îmi cer scuze faţă de iubita mea, care, ca un înger de femeie ce este, se va supăra un pic. Nu-mi cer scuze faţă de cei religioşi pentru că problema asta nu are nicio legătura de fapt cu biserica sau cu religia, pentru bunul Dumnezeu, în care cred!

Cluj-Napoca, 6 iunie Anul Domnului 2013”

Precizări

În urma comentariilor primite consider de cuviinţă să fac următoarele precizări, menite să înlăture posibile suspiciuni:

1. Sunt un blogger independent, nu sunt angajat sau plătit de nimeni (nici nu aş merita acest lucru). Independenţa mea editorială este totală, nimeni nu-mi sugerează sau aprobă topicul sau conţinutul articolelor (pe care le încarc singur pe site) şi nu am de ce să nu cred că aceste lucruri sunt valabile şi pentru ceilalţi bloggeri. Faptul ca scriu exclusiv din plăcere şi cu (prea multă, poate) pasiune poate, ce-i drept, deruta...

2. Nu am cunoştinţă de existenţa vreunei "campanii" de susţinere a cauzei homosexualilor din România. Ideea publicării textului de mai sus mi-a venit acum 3 zile, înainte ca domnul Răzvan Sibii să publice materialul referitor la homosexualitate. Dovada clară este răspunsul la comentariul postat de către domnul Biro Zoltán la articolul meu precedent, în care i-am dat linkul de facebook cu postarea mea din 6 iunie 2013. Apariţia articolului domnului Sibii, pe care l-am văzut doar ieri (luni) la prânz şi reacţiile majoritar dezaprobatoare pe care le-a generat, m-au determinat să grăbesc publicarea, în semn de sprijin şi solidaritate.