Sunt hoţul dumneavoastră, nu vreţi să ne-mpăcăm?

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, pe lângă şansa de a nu fi descoperiţi de poliţie, hoţii au căpătat-o şi pe a doua, aceea de a se împăca cu victima infracţiunii.

O asemenea prevedere este rar întâlnită în codurile altor ţări. Ce înseamnă de fapt această împăcare? Înseamnă că hoţul scapă de orice formă de închisoare iar fapta nu este trecută nici măcar în cazier. Mai mult, un infractor poate recurge la această formă de eludare a pedepsei de fiecare dată când i se deschide un dosar penal. Cu alte cuvinte, poţi fura ori de câte ori îţi pofteşte inima , nu păţeşti absolut nimic şi eşti curat ca lacrima  dacă după ce te-a descoperit poliţia  convingi  victima să se te lase în pace şi să nu continue procesul.

Împăcarea poate avea loc indiferent cât de mari ar fi suma sau contravaloarea obiectului sustrase şi chiar în situaţia furtului calificat ( săvârşit, de exemplu, noaptea , de o persoană mascată, prin efracţie, prin violare de domiciliu sau sediu profesional, prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori supraveghere sau atunci când infractorul are asupra sa o armă). La fel, nu contează dacă se fură dintr-o casă, dintr-o bancă ori un autoturism .

E adevărat, şi codul vechi prevedea posibilitatea împăcării pentru cazuri simple, cum ar fi furtul între soţi sau între rude. Codul nou extinde situaţiile foarte mult.  E o abordare nouă a problemei. Este ea justificată? 

Desigur, împăcarea presupune un acord şi, în mod corect, o să vă întrebaţi ce victimă ar ajunge la o înţelegere cu hoţul?  Teoretic, nimic n-ar putea conduce spre o asemenea soluţie.

Practic, lucrurile pot sta cu totul altfel. Cu toţii ştim că o mare problemă a justiţiei noastre este durata excesiv de mare a desfăşurării proceselor. Asta înseamnă că pe parcursul cercetării cazului victima poate fi chemată de mai multe ori în faţa organelor judiciare – poliţie, parchet, apoi la numeroase termene de judecată. De aceea, dacă bunul sustras va fi restituit victimei (uneori şi prin adăugarea unei mici ,,despăgubiri,,) aceasta nu va mai avea un interes concret de a continua procesul împotriva hoţului. Chiar şi în situaţia în care bunul nu este restituit, infractorii pot recurge la ameninţări sau chiar şantaje, inclusiv prin intermediul altor interlopi, aliaţi găştilor din care fac parte, pentru a forţa împăcarea. Iar şantajul e o infracţiune mai greu de dovedit decât furtul.

În acest mod,  hoţii mari, specializaţi care, de regulă, nu sunt prinşi după prima faptă, pentru care poliţia face uneori eforturi  uriaşe ca să-i descopere , pot fi avantajaţi. Având în vedere că  în timp, până se reuşeşte probarea lor, pot reuşi să acumuleze suficiente venituri pentru a despăgubi victimele, au şanse foarte mari de a nu fi pedepsiţi niciodată şi de a-şi perpetua activităţile nelegale. Psihologic, orice împăcare intervenită le va da un nou impuls de a fura.

În ecuaţie poate interveni şi frustrarea poliţiştilor, care nu vor mai cerceta furturile cu imboldul necesar, în condiţiile în care toată strădania lor poate fi aruncată la coş de o împăcare ce poate avea loc inclusiv după emiterea rechizitoriului de către procuror. Cine a văzut  şi poliţişti cu adevărat pasionaţi de munca pe care o fac înţelege ceea ce spun. Lor nu le place deloc să le râdă hoţul în faţă.

Nu mai vorbesc de resursele materiale cheltuite inutil de stat în asemenea situaţii (cercetări la faţa locului, expertize, mijloace tehnice) , de timpul pierdut şi de munca fără finalitate concretă ...

Astea ar fi dezavantajele împăcării. Avantajele pentru societate nu reuşesc încă să le intuiesc. Nu-mi dau seama ce a avut în vedere legiuitorul. Un lucru e însă cert, orice reglementare de acest gen ar trebui să fie adaptată realităţilor noastre sociale. Eu aş zice că există riscul ca numărul furturilor, pe termen lung, să crească.