Societate

articolul anterior articolul urmator

Surghiunit

1
18 Jan 2022 07:48:34
Doina Ruşti

Mai întâi a fost „fugar”, venit din latină, impus prin uz, extins pe scară largă, ca om fără ţară, fără trib, hărţuit, urmărit, izgonit, străin oriunde s-ar fi dus. În afara legii.

Chiar când se mai oprea pe undeva nu era decât unul venit, aflat în trecere şi pripăşit momentan, adică un venetic. Până şi galbenii veniţi din Veneţia, numiţi în greceşte venétikos-venetikoi, au devenit venetici în română, prin asociere cu drumeţii lipsiţi de importanţă şi de rădăcini, care făceau doar un popas prin ţările române: Trei desagi de irmilici/Şi de galbini venetici, zice Alecsandri.

Nu ştiu de ce, „veneticul”, nefiind capabil să-mi producă empatie, devine în vocabularul meu „pribeag”. E o chestie subiectivă, dar şi motivată de solemnitatea vorbelor slave, impuse pe cale cărturărească. Pribeagul vine din imnuri şi din evanghelii, prin urmare e întotdeauna demn de plâns, căci nu trebuie să-i luăm în derâdere pe cei izgoniţi. Pe când veneticul e doar cineva care nu contează.

În sfârşit, turcii ni l-au dat pe „surghiun” (sürgün), care era folosit şi pentru izgoniţii eterni şi pentru exilaţii periodici sau chiar pentru înstrăinările de bună voie, căci oamenii mai plecau în surghiun de multe ori, de răul cuiva, ca să nu mai vadă feţele făloase ale duşmanilor.

Dar tot „sughiun” era şi plecarea forţată la vreo mânăstire.

În ceea ce mă priveşte, când mă gândesc la fugarii pedepsiţi, îmi vine în minte imediat o femeie de rară frumuseţe, cum se zice - deşi cam aiurea, căci frumuseţea e discutabilă, mereu a fost aşa. Femeia asta era măritată cu dascălul Filip, din mahalaua Stelea.

 Imaginaţi-vă, era luna iunie, 1796, iar peste Bucureşti lovise ciuma din nou, cu labele ei de gâscă, saşie şi natantoală, ciuma secera în stânga şi-n dreapta.

Dascălul trimite după doctor şi acesta se şi înfiinţează, un anume Iosif Betca  - sau aşa îl consemnează actele din cancelaria domnească, încât te întrebi cum îl chema de fapt. În tot cazul n-avea nume valah, ci mai degrabă era venit ori de peste munţi ori de prin Salonicul plin de evrei învăţaţi.

Acest Iosif, de cum o vede pe nevasta lui Filip, rămâne lampă. Frumuseţea ei îi taie răsuflarea, îl face să depună mare efort, nu câteva minute, cât întârzia pe lângă alţi bolnavi, ci rămâne 2 zile alături de ea.

Această hotărâre e desigur neobişnuită. Dacă femeia chiar avea ciumă, se înţelege că şi viaţa lui era în pericol. În plus nici n-ar fi fost prea multe lucruri de făcut. Dar poate că avea alte boli. Poate că era doar o formă de febră. În tot cazul, doctorul Iosif nu se mişcă din  casa lui Filip timp de două zile întregi.

Dascălul făcea paşi prin faţa uşii, iar frumoasa şi Iosif stau închişi cu moartea în cameră.

Aflăm din documentul respectiv şi cum arăta doctorul: voinic şi purtător de sabie. Ştim asta, pentru că la finele celor două zile, după ce femeia a murit totuşi, în ciuda tuturor eforturilor lui, doctorul a vrut să plece acasă, însă a constatat că stăpânirea postase un mercenar la uşă, mai precis un zdrahon, sârb de origine, o namilă, care-avea ordin să nu-l lase pe Iosif să plece: putea fi infectat, prin urmare n-avea decât să rămână în carantină nişte zile, poate săptămâni.

Însă Iosif nu vrea să mai stea acolo, sub nicio formă. Femeia a murit, iar el nu suportă s-o vadă moartă. În plus mai are şi altele de făcut.

Însă ordinul este ordin: Iosif, probabil purtător al morbului ciumei, dacă ieşea, putea să infecteze şi pe alţii. Singura soluţie era să stea la curăţire, iar dacă se dovedea sănătos după aceea, n-avea nimeni nimic cu el, putea să plece şi gata. Însă Iosif nu acceptă acest tratament, n-are chef de carantină, susţine că n-are nevoie. Doar el era doctorul şi ştia.

Însă ordinul, care se numea poruncă pe-atunci, nu făcea loc pentru discuţii şi îndoieli.

Iosif se enervează, scoate sabia, se ia la bătaie cu seimenul din uşă. Aşa aflăm că purta sabie, că era un bărbat în stare să se bată chiar şi cu soldaţii meseriaşi.

În cele din urmă, e arestat şi judecat în regim de urgenţă.

Din documentul procesului său aflăm această poveste. Vi-l închipuiţi pe doctor, un tânăr cu sabie, nervos, pus pe harţă. Pedeapsa e pe măsură: mai întâi e „făcut surghiun” la Mânăstirea Mărcuţa, unde erau duşi bolnavii suspecţi de ciumă, bolnavii fără diagnostic ori ţicniţi. Iosif e condamnat să rămână acolo până îşi termină carantina, apoi, ca să fie de învăţătură şi pentru alţii, va fi aruncat peste hotare, „făcut surghiun”, cu interdicţia de-a mai călca vreodată prin Bucureşti.

Iar acum  aflăm şi de unde era, pentru că într-o notă finală a acestui înscris se porunceşte să fie anunţată şi Agenţia ca să preia surghiunitul de la zapciu. Or, Agenţia Chezaro-Crăiască era peste munţi, la Sibiu.

Deşi surghiunit, Iosif e trimis până la urmă acasă la el. Dar tot surghiunit se cheamă că e: dat afară, exclus, marginalizat putem spune - uite aşa se lărgeşte un sens. Devine paria, persona non grata, cu pecetea surghiunului pusă pe frunte. Un neavenit.

Bucureştiul va fi scos de pe harta călătoriilor sale, iar el va deveni un nostalgic, lipit pentru totdeauna de amintirea unei femei care-a murit în braţele lui.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Bongo Pongo
18.01.2022, 08:03:43

Bla. bla,bla! Ai balmajit o pagina da' ai uitat ce ai vrut sa spui.

-1 (1 vot)
Modifică Setările