Tăierile ilegale de păduri reprezintă un atentat la siguranţa internaţională

UE şi preşedintele României sunt preocupaţi de libera competiţie, însă piaţa liberă, o dogmă de esenţă tare, nu face fotosinteză. Preocupările de bază ar trebui să fie comerţul transnaţional al resurselor de lemn, schimbarea utilizării terenurilor şi criminalii din mafia pădurilor, corupţi care utilizează brute şi gorile plătite să bată ong-işti ori jurnalişti, să radă ecosisteme de o valoare inestimabilă şi să contribuie la distrugerea planetei.

Nenorocirea pădurilor din România nu e un fenomen insular, decis doar de corupţia politicienilor locali ori naţionali. Contextul e internaţional şi e arugmentat de incapacitatea UE de a impune acte clare care să poată fi transpuse şi în state membre unde defrişarea şi exploatarea lemnului sunt expresii ale demenţei. În ce priveşte raportul statului cu protecţia sau exploatarea (durabilă) a pădurilor, România e o republică bananieră. Faptul că statul român eşuează mereu în a fi o agenţie iresponsabilă şi protectoare a criminalilor de mediu nici nu mai e o supriză. Dar unde e inconsistenţa Europei în lumina protecţiei pădurilor?

Impotenţa Europei

În 1998, Consiliul European adopta o rezoluţie[1] privind strategia forestieră a Uniunii Europene, în care din start se sublinia că biodiversitatea este esenţială pentru gestionarea durabilă a pădurilor. Comisia Europeană a prezentat, în acelaşi an, o strategie forestieră[2], urmată în 2006 de un plan de acţiune pentru păduri. Acest plan de acţiune avea patru linii de acţiune până în 2011.

Era un plan forestier „cincinal”: prevedea măsuri pentru a facilita respectarea obiectivelor privind schimbările climatice ale UE în temeiul Protocolului de la Kyoto, aducea o contribuţie la strategia pe biodiversitate pentru anul 2010, lucra pentru un sistem de monitorizare a UE în domeniul forestier, precum şi pentru îmbunătăţirea protecţiei pădurilor în UE. În cadrul liniei de acţiune privind biodiversitatea, planul declara că UE va fi urmărit punerea în aplicare a Convenţiei privind Biodiversitatea şi a altor declaraţii asupra biodiversităţii forestiere.

Raportul de punere în aplicare[3] din 2012 enumera un număr impresionant de reuniuni ale administraţiilor forestiere şi organismelor private. Totuşi în raport se arăta un interes limitat, dacă nu chiar minuscul, al proprietarilor de păduri în a lua măsuri de promovare a biodiversităţii forestiere. De fapt nu îi interesau nici măcar măsuri din cadrul LIFE + sau din programele de dezvoltare rurală ale UE. Ar fi fost măsuri de susţinere care ar fi adus sume considerabile din proiecte virtuase de conservare ecologică sau dezvoltare durabilă.

În sfârşit, raportul de implementare arăta că proprietarii de păduri, în general, sunt interesaţi de exploatarea valorii economice a pădurilor, mai degrabă decât promovarea valorilor lor sociale sau de mediu[4].

Date concrete privind rezultatele întâlnirilor nu au fost puse la dispoziţie nimănui. Lobby-ul cherestelei a împins proprietarii europeni de păduri către a-şi exprima interesul imediat, dar ilegitim din perspectiva schimbărilor climatice: exploatarera extensivă a pădurilor. Când discuţiile se blochează în „chestiuni de natură tehnică” - eminamente netransparente, iar zecile de delegaţi pleacă acasă aşa cum au venit, în fundal marii industriaşi ai pădurilor îşi freacă palmele a satisfacţie. Precum cei din lumea petrolului ei nu vor decât să câştige încă puţin timp pe care îl obţin cu fiecare an care trece, din cauza legislaţiilor echivoce şi a corupţiei, dar şi a şantajului cu câteva joburi de drujbari, gaterişti ori cherestegii.

Lumea vrea cherestea, tot mai multă cherestea...

Spre sfârşitul anilor 2000, sectorul forestier emitea între 17 şi 20% din totalul gazelor cu efect de seră pe tot globul. Cu secole în urmaă, mult înainte ca oamenii să descopere arderea combustibililor fosili, ei contribuiau la creşterea dioxidului de carbon din atmosferă: defrişările urmau aşezările umane şi agricultura peste tot în lume.

În perioada preindustrială defrişările şi arderea lemnului erau practici comune în Europa şi în Americi. Recent însă, adică în ultimul secol, multe arii agricole din aceste regiuni au fost reîmpădurite. Consecutiv, emisiile legate de activităţi forestiere au scăzut dramatic în ultimele decenii, iar terenuri reîmpădurite au devenit rezervoare de carbon.

Acum, de numai vreo 20 de ani, lumea dezvoltată repetă istoria, tăind şi arzând copaci cu o agresivitate demnă de epoca preindustrială. Defrişările în sudul tropical, Asia de sud-est, în Africa sau în America de Sud s-au accelerat ameţitor. Începând cu anul 2000, o suprafaţă de dimensiunile Ardealului se pierde în fiecare an în urma defrişărilor.

"Începutul", o gravură din 1871 a lui Minton, prezintă gloria progresului american care descrie sosirea colonştilor vestului. Defrişarea prin secure sau prin foc este prima etapă a implatării coloniştilor pe noul pământ şi deschiderea lui către progres.

Tăierea pădurilor e mai gravă decât arderea petrolului

Acest nou flux de emisii de carbon din defrişările din ţările în curs de dezvoltare au fost în parte compensate de asimilarea reîmpăduririlor în Europa occidentală şi în America de Nord. Emisiile defrişărilor din zilele noastre la nivelul întregului glob depăşesc 6 gigatone de echivalent CO2 pe an. Dacă se includ şi emisiile din descompunerea deşeurilor forestiere, arderea turbei de suprafaţă ori descompunerea turbăriilor, emisiile din activităţi forestiere urcă la peste 8 Gt CO2 eq. pe an. Estimările arată că aproximativ 3,3 Gt CO2 eq pe an sunt compensate prin reîmpăduriri în fiecare an[5].

Nu e nevoie de savanţi pentru a şti că cea mai eficientă cale de a reduce emisiile de CO2 în sectorul forestier este prevenirea defrişărilor. Iar lumea civilizată nu trebuie să îşi uite greşelile din istorie.

La păduri nu există restitutio in integrum

Spuneam înainte că Europa occidentală şi centrală şi-a refăcut multe zone forestiere prin reîmpăduriri masive sau doar prin permiterea reîmpăduririlor spontane naturale în ultimele două - trei decenii. România, lucrătura sorţii, se numără printre statele lumii a treia în materie de despăduriri şi mai ales despăduriri ilegale.

De altfel, nici măcar eforturile de reîmpădurire nu sunt soluţii la refacerea ecosistemelor şi refacerea ciclului de fotosinteză care să stocheze CO2. Un studiu comandat de Naţiunile Unite prin FAO şi Comisia Economică pentru Europa a ONU[6] era dat la tipar exact atunci când marii proprietari şi exploatatori de păduri din UE nu cădeau de acord asupra unor "tehnicalităţi", în 2011. Studiul, denumit Starea Pădurilor în Europa, foarte complex şi exhaustiv, arăta că scăderea rezervorului de carbon, cu rol esenţial în ciclul carbonului şi în compensarea emisiilor de gaze cu efect de seră, este determinată mai ales de despăduririle masive şi de dezastrele naturale, precum incendiile de pădure. La nivel global această stare de fapt este însoţită de creşterea emisiilor de CO2.

Odată pădurea tăiată nu mai rămâne nimic de făcut. Singura cale de ieşire din efectele defrişării ar fi reîmpădurirea, însă eficacitatea acesteia depinde de condiţii climatice favorabile. Solul defrişat îşi pierde nutrienţii pentru că aceştia din urmă se stocau în copacii doborâţi. Apoi, în multe scenarii, zona se uscă. Atât în zonele tropicale cât şi în cele temperate soluţia reîmpăduririlor ar putea fi un flop pe termen lung.

Orice defrişare interzisă!

Defrişările trebuie interzise, iar asta e piatra unghiulară în reducerea emisiilor, spune Lester Brown, "naşul" luptei împotriva schimbărilor climatice. Din anii 90 încoace îngrijorările naţionale legate de efectele defrişărilor continue le-au depăşit pe cele locale - pentru că oamenii din comunităţi sărăcite, ştim bine, nu vor decât slujbe în industria cherestelei. Nevoile imediate te fac să uiţi de minimele condiţii în care copiii tăi trebuie să supravieţuiască. Acum, însă, defrişările nu mai sunt doar o problemă care creează inundaţii locale ci, precum o arată toate comunicările Naţiunilor Unite, una din cauzele majore ale schimbărilor climatice[7].

Scopul Naţiunilor Unite nu este altul decât atingerea cifrei de zero defrişare netă. Sunt notorii cazurile a trei state care din motive ecologice au fost nevoite să impună interziceri complete sau parţiale la tăierile de copaci. Toate cele trei ţări, China, Tailanda şi Filipine, au ajuns la aceste decizii pentru că inundaţiile masive şi grave alunecări de teren au dus la categorisirea tăierilor de copaci ca gravă daună economică naţională. Controlul natural al pădurilor asupra dezastrelor naturale e cu cel puţin 300% mai viabil economic decât veniturile din cherestea. În jurul anului 2007 în China se ajunsese la situaţia aparent bizară în care "drujbarii" din amontele bazinului fluviului Iangţî erau plătiţi de stat pentru a planta copaci şi nu pentru a-i tăia[8].

FOTO dreapta: Desen al lui Udo J. Kepler pe coperta revistei Puck din 1909. Un ranger/pădurar se opune flăcărilor reprezentând Mita, Acapararea de păduri şi Lăcomia; În explicaţia imaginii e scris: “Cine îi va fi alături? Pădurarul şef şi elementul mistuitor”. Drepturi de autor: The Library of Congress

Pădurile, călcâiul lui Ahile în Protocolul de la Kyoto

Deja către sfârşitul anilor 90, la Conventia Cadru privind Schimbările Climatice a Naţiunilor Unite se ştia că defrişările sunt cel puţin la fel de periculoase ca emisiile din arderea combustibililor fosili. Articolul 3.3 din Protocolul de la Kyoto acceptă ca împăduririle şi reîmpăduririle să se contabilizeze ca rezervoare de CO2 în ţintele de reducere a emisiilor. Tratatul nu lua în considerare schimbarea utilizării terenurilor şi nici defrişările ilegale - ele puteau fi ajustate pe hârtie. Marea problema era schimbarea utilizării terenurilor şi corolarul ei - offseturile crbon zero: adică tai 2 copaci aici, plantezi doi dincolo şi gata - impactul asupra naturii e compensat. Dar e o nebunie! Dacă razi o pădure virgină din masivul Retezat, iar apoi, pe acelaşi număr de hectare plantezi un pâlc de salcâmi în Teleorman, nu este o compensaţie ci pur şi simplu un dezastru.

Abia în 2001, pentru a extinde controlul asupra unor astfel de practici, Naţiunile Unite formează o direcţie în convenţia cadru numită Utilizarea Terenurilo, Schimbarea Utilizării Terenurilor şi Activităţi Forestiere (LULUCF) în celebrele Acorduri de la Marrakesh[9]. Reglementările sunt foarte dure, practic anulează posibilitatea statului să se joace pe hârtie cu nivelurile de emisii din defrişări. Este şi motivul pentru care în fiecare an acestea sunt inaplicabile şi într-o continuă renegociere cerută de state care exploatează intensiv pădurile precum Brazilia, Indonezia, dar şi Suedia şi Finlanda.

Concluzii

Pădurile şi schimbarea utilizării terenurilor nu mai sunt "probleme sud-americane". Raderea acestora pentru că a crescut cererea de cherestea ori pentru a crea materiale prefabricate carcinogenice şi de calitate îndoielnică nu e singurul aspect al dezastrului ecologic. Pe tot globul, o populaţie în creştere îşi schimbă obiceiurile alimentare şi vrea să înghită multă carne de vită crescută cu soia pe terenuri care odată erau păduri; biodiesel şi bioetanol rafinate din culturi de palmieri, jatropha sau rapiţă care mai demult erau păduri sunt arse zilnic în automobile.

Aşadar...

Drujbarul mafiot de la poalele Retezatului, bruta încolţită care sare cu ciomagul pe activistul de la Agent Green ori pe jurnalista de la Deutsche Welle poate să fie pătruns de o mare importanţă; el nu "apără" doar fictiva proprietate privată (sa îmi fie iertat, dar asta chiar e un moft) unde măcelăreşte pădurea, ci, mai mult, acţiunile lui contribuie substanţial la dezechilibrarea climei şi a întregii planete pe care o locuim. Poate să îşi spună emfatic, cu ochii întredeschişi şi cu o voce răguşită de Vito Corleone: "Sunt un criminal de rang internaţional".

[1] European Commission, COM (98) 649 final. Vezi şi Commissionʼs implementation report, COM (2005) 84 final.

 European Council, Resolution of 15 December 1998, OJ 1999, C 56 p.1

[2] European Commission, COM (2006), 302 final.

[3] European Forest Institute, Joensuu (Finland), Evaluation of the EU Forest Action Plan. Joensuu 2012.

[4] Ludwig Kraemer în "TOWARD BIODIVERSITY AND ECOLOGICAL CONNECTIVITY PROTECTION IN MULTI-LAYERED SYSTEMS", NOMOS Publishers, Baden Baden, editor Mariachiara Alberton, 2013

[5] Michael E. Mann, Lee R. Kump, Dire Predictions – Understanding Global Warming, Editura Dorling Kindersley Ltd., 2008, republicată în 2013, p. 174

[6] http://www.foresteurope.org/documentos/State_of_Europes_Forests_2011_Report_Revised_November_2011.pdf

[7] Leser R. Brown, Plan B 3.0, Earth Policy Institute, New York, SUA, 2008, p. 166

[8] Brown, idem

[9] Acordurile de la Marrakesh şi Declaraţia de la Marrakesh de la  Cea de-a 7-a Conferinţă Părţilor a UNFCCC: http://unfccc.int/cop7/documents/accords_draft.pdf