Teoria evoluţiei aplicată la câteva milioane de euro

La început a fost ea, moştenirea. Moştenirea unor apartamente spaţioase, situate faţă în faţă cu turnul Eiffel. Câteva milioane de euro îndesate viguros în pumnul aceleiaşi familii.

Trei generaţii au făcut roată în jurul milioanelor. Fiecare la vremea lui s-a străduit sa fenteze fiscul, lumea, universul şi chiar pe Dumnezeu ca să nu piardă nici o centima din minunata moştenire. 

Cocoţaţi în apartamentele lor, au mâncat ce e mai ieftin, au băut ce e mai ieftin, s-au îmbrăcat în ce e mai ieftin şi şi-au făcut cadouri de două centime. Aşa sinuos şi fără mari şocuri şi-au educat copiii pentru a trage vârtos şi fără proteste la căruţa moştenirii.

În decursul anilor, mâna bine strânsă în jurul portofelului a uitat să se mai deschidă înspre lume devenind un simplu instrument de securizare al unei lăzi cu bani. Ghidate de suspiciune, ochii şi urechile au devenit performante radare de detectat vreun poftitor la bani. Cultivată cu spinii urii şi ai fricii, inima a devenit un teren mai arid ca deşertul lunar.

2018 a găsit moştenirea intactă, ridicată la rang de zeiţă şi scop suprem al vieţii. Singur, chircit protector în jurul ei, marele moştenitor. Dincolo de impunătoarele sale apartamente, omul e un funcţionăraş prăfuit, transpirând într-un costum 100% poliester. Un om „şters, fără iniţiativă şi sclipire“ după spusele şefilor săi, „plictisitor“ după spusele puţinilor săi cunoscuţi, „coleric şi zgârcit“ după spusele vecinilor. Ca toţi ai lui, mănâncă ce e mai ieftin, bea ce e mai ieftin şi îşi petrece vremea ferecat în casă pândind viaţa ce se scurge dincolo de ferestre. Văzându-l, nu pot să nu mă gândesc la bătrânul şi înţeleptul Darwin care ne avertiza că modul în care evoluăm e influenţat şi de condiţiile de mediu. Că cel care trăieşte în ţara vântului va dezvolta aripi largi sau... rădăcini adânci.

Străbunicii aceia care lucrând inteligent şi investind cu inţelepciune, au creat averea, s-au gândit că le vor asigura urmaşilor o viaţă mai bună. Sperau ca moştenirea să fie pista de decolare de pe care  nepoţii şi strănepoţii lor să zboare din ce în ce mai departe. Nu bănuiau bătrânii că urmaşii lor vor transforma averea într-o colivie şi cu darul lor se vor duce taman în miezul pământului unde vor hrăni monştrii suspiciunii, ai fricii, ai lăcomiei. Nu bănuiau bătrânii că dărnicia şi sacrificiile lor vor fi izvorul singurătăţii şi alienării umane a urmaşilor lor.

E important să dăm copiilor noştri o bază de plecare, un bol de aur. Dar şi mai important e să-i învăţăm cum să folosească ceea ce le dăruim. Copilul care a învăţat doar să păstreze, va renunţa la multe pentru a se putea chirci într-atât încât să se poată pitula în bolul de aur şi de acolo să nu mai iasă nici el, nici urmaşii urmaşilor lui. Copilul care însă a învăţat că bolul e doar un accesoriu, îl va transforma fie în pantof atunci când nu va mai avea ghete, fie în pălărie atunci când ploaia îl va prinde cu capul descoperit. Copilul care a învăţat că ceea ce îi oferim e doar un accesoriu, se va simţi liber să spargă bolul şi să umple cu cioburi de stele ochii universului.

Să dăruim copiilor noştri din toată inima şi tot ce putem, dar să nu uităm o clipă să-i învăţăm să folosească darurile pentru a deveni mai buni, mai înţelepţi, mai creativi. Să-i învăţăm că bogăţia poate fi scară, dar şi gard. Depinde de noi cum şi unde o aşezăm.