Societate

articolul anterior articolul urmator

Timp suspendat. Andreea Apostu (Invitaţii ZFR)

0
17 Sep 2020 10:27:50
Cristina Hermeziu

« Încătuşarea corpului în spaţiul restrâns de acasă a fost însoţită de o descătuşare interioară. Prin urmare, în ciuda izolării, am avut un puternic sentiment de libertate. Faptul de a scrie a fost, cred, un mecanism psihologic de apărare. Pentru mine, ieşirea interioară din izolare din timpul stării de urgenţă a fost cred mai importantă decât ieşirea ulterioară a corpului. »

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Sedentari în galop prin imensitatea reţelelor sociale, constrânşi la intimitate în faţa spaţiului public interzis, cum s-a redesenat raportul nostru cu sinele şi cu ceilalţi ?

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată:

Invitata săptămânii în proiectul Temps d’arrêt de pe Zoom France Roumanie este Andreea Apostu*, poetă şi cercetătoare în literatură.

                                                              M-am deconspirat

1.Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

Andreea Apostu: Pentru mine, timpul oprit al stării de urgenţă a prilejuit nu doar un amplu proces de relectură (am revizitat textele „fondatoare” ale micului meu spaţiu interior: romanele lui Mihail Şişkin, Gabriel García Márquez, proza lui Cortázar şi Borges, poezia americană, poezia lui Virgil Mazilescu, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan, Mircea Ivănescu, A. E. Baconsky), dar şi o întoarcere la actul în sine al scrierii. După aproape 10 ani, am reînceput să scriu poezie, aşadar, aş putea spune că încătuşarea corpului în spaţiul restrâns de acasă a fost însoţită de o descătuşare interioară. Prin urmare, în ciuda izolării, am avut un puternic sentiment de libertate.

Am avut noroc, pentru că pandemia mi-a schimbat viaţa cotidiană în mod deopotrivă negativ şi pozitiv: negativ pentru că modul meu de viaţă a fost bulversat şi frica a devenit o realitate cotidiană, pozitiv, pentru că m-a repus pe un drum pe care îl uitasem de multă vreme şi pe care acum parcă nu mai vreau să-l părăsesc, fiindu-mi necesar.

2.Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

Izolarea, traiul cu sine între graniţele intimităţii, a fost însoţită de o dorinţă şi o nevoie atipice de a comunica despre mine însămi. Am vorbit mult cu vechii mei prieteni, mi-am făcut prieteni noi, datorită reţelelor de socializare, dar le-am comunicat mai ales celor din jur angoasele, obsesiile, fragmentele de memorie sau de viitor pe care le-am scris. Extimitatea s-a tradus prin urmare printr-o punere a sinelui în text, prin literatură. M-am deconspirat – un proces uneori impudic, dar eliberator. Faptul de a scrie a fost, cred, un mecanism psihologic de apărare.

3.Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Libertatea de mişcare actuală pare o stare fragilă, ameninţată în orice moment de întoarcerea stării de urgenţă, pentru că virusul nu este încă întru totul cunoscut şi autorităţile par depăşite de rapiditatea şi uşurinţa cu care se răspândeşte. În cazul meu, revenirea la viaţa de dinainte nu prea mai e posibilă. Mă simt acum destul de diferită, obişnuită cu fricile mele zilnice, capabilă să le stăpânesc şi iată, pe drumul acesta ciudat al scrisului. Felul de a vedea şi de a percepe lumea din jur s-a schimbat. Sunt conştientă acum de fragilitatea propriului meu corp, de cantitatea insuficientă de timp pe care o am la dispoziţie, de regiuni din mine pe care nu le-am mai vizitat de mult. Pentru mine, ieşirea interioară din izolare din timpul stării de urgenţă a fost cred mai importantă decât ieşirea ulterioară a corpului.

***

Aş vrea să fac călătoria întreagă

soarele

incendiază telefonul şi cojile de banane

din coşul de gunoi

topeşte brăţara fetei de vizavi 

şi frica de după-amiază

închid ochii peisajul e tot acolo 

peisaj de câmpie în care berzele

prind şerpii de cap & îi împart

în care porumbul ustură & îmi lasă semne

 

Mă trezesc în toate zilele până ajung

oraşul cu locuri puţine

unde nu-mi pasă şi corpul tău mă desparte 

corpul în faţa maşinilor strălucitoare

peste care a plouat mult

miroase a verde & dragoste

 

As vrea să mă întind pe o păşune arsă

printre mărăcini şi oase cu urme de câini

pe dealul acela care duce la cimitir

între două rânduri de copaci

cu saluturi militare

să desfac acolo pacheţelul de acasă

pregătit din timp

picioarele care dor de la urcuş



*Notiţă biografică

Andreea Apostu este doctor în literatură al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii din Poitiers (2018) cu o teză despre Ev Mediu şi modernitate artistică la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este cercetătoare la Institutul de Teorie şi Istorie literară G. Călinescu al Academiei Române. A publicat mai multe studii ştiinţifice în reviste internaţionale şi în volume colective şi critică literară în publicaţii precum Infinitezimal, Timpul, Revista de Povestiri, Bookaholic, Le Grand Continent.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările